Lorzii Munților

Cum a pornit totul?

Eu nu sunt de acord cu Tolontan. Că noi suntem generația care ne-am furat-o”, zice ferm Horia Colibășanu. Dar există niște așteptări absolut penibile de la o societate care nu susține sportul și nu face sport. Cum? Noi să nu luăm medalie de aur la Rio? Avem așteptări de S.U.A. și Germania, dar suntem la nivel de Ghana. La noi cred că se face un pic mai mult sport ca în Nepal, unde nimeni n-a luat vreodată o medalie la nicio olimpiadă.”

Fiind plecat în Himalaya (Nepal) n-a avut acces la știrile din România dar, abia întors de o săptămână (la începutul lunii iunie), Colibășanu a recuperat cu lăcomie tot, inclusiv știrile din sport. Abuzuri. Dopaj. Eșec pe linie.

“În România, cele mai mari sporturi au decăzut și au făcut-o spectaculos. Uite, fotbalul e la pământ. Gimnastica e la pământ. Canotajul – dopaj. Toate sporturile mari și finanțate masiv de stat în ultimii 20 de ani au eșuat. Acum suntem reprezentați de Halep și Begu, care sunt inițiative private. Au performat pe banii lor.

 Am fost foarte mândru că, sezonul ăsta în Himalaya, încercau o rută nouă un slovac, un elvețian, un neamț și un român. Iar echipa slovaco-română a fost prima care a urcat un vârf de 8000 de metri.“

Nu e prima oară când Colibășanu încearcă să aducă în atenția publicului și altceva decât fotbal (deși îl joacă cu plăcere, săptămânal, ca parte din antrenament). A făcut-o prin rezultate, în ultimii 15 ani. Cele mai mari performanțe pentru un român în alpinismul de altitudine: 7 vârfuri de peste 8000 de metri, din care 5 în premieră pentru România. Horia Colibășanu are 39 de ani și e de profesie dentist.

Când l-am văzut ultima dată, cu două luni înainte, avea cu 10 kilograme mai mult. Era umflat de mușchi. Sau ‘power’, cum zice el. Acum, când își îmbracă tricoul de alergat, văd că au dispărut toți mușchii de Ironman. Pieptul lui e aproape plat, ca al unui băiețandru.

Așa se întâmplă în fiecare primăvară, de vreo 15 ani. În două luni la mare altitudine, se topește. E ca un actor de la Hollywood care se îngrașă sau slăbește pentru un anume rol.

Numai că Horia, la nici o săptămână de la încheierea ‘filmărilor’ pe platourile din Himalaya, reia alergările în pădurea de lângă casa lui din Timișoara. Pentru că aici începe de fapt drumul către următorul vârf. Sau poate e dependent de mișcare.

De obicei abia mă pot ține după el. Acum gâfâie. Se oprește din alergat pe aleea pietruită din Pădurea Verde. Au trecut doar 3 săptămâni de când a urcat, a doua oară în viață, pe vârful Manaslu (8163 m.), în cea mai grea ascensiune din cariera lui de cățărător în stil alpin (fără oxigen îmbuteliat și fără șerpași). N-a fost o plimbare nici coborârea în vale. Un marș neîntrerupt de 23 de ore pe o distanță care, în mod normal, se parcurge în 4 zile.

Nu doar mușchii alpinistului sunt afectați de expunerea îndelungată la altitudine. Și creierul se resimte după hipoxie. Horia știe că memoria de scurtă durată îi va da rateuri încă vreo două luni. Își găsește cuvintele mai greu ca de obicei. E mai lent în reacții. Mai uită să răspundă la câte un apel pierdut. În rest, gândește limpede, ca întotdeauna. Avid cititor și mereu informat, Colibășanu caută punctul de vedere economic în orice situație a vieții:

“Ca toată economia comunistă și sportul era la noi un sistem făcut să obțină rezultate rapid, dar care făcea abstracție de rotițele care învârteau sistemul. Oamenii erau doar o masă de manevră. Nu contau, cum se vede și acum în gimnastică. Sportivii erau niște unelte pentru a obține niște rezultate cu care să se fălească sistemul și proștii de pe lângă, care cred că așa se face sportul. Dar copiii care începeau atunci erau sacrificați, ca vitele la abator.

 Dezvoltarea lor ulterioară era total alterată. Cei mai puternici dintre ei au ajuns oameni întregi, dar cu sechele. Unii dintre ei…vai și amar. Pe când nu acesta e rolul sportului. Rolul lui e să dezvolte individul și să-i dea posibilitatea să ajungă o personalitate completă și complexă. Nu ne dăm seama cât suntem de înapoiați și ce a însemnat în sport crăpătura asta între sisteme, trecerea de la comunism la capitalism”.

Horia reia ritmul de alergare ușoară. E o dimineață frumoasă de început de vară. Arată cu o mână spre pădurea din jurul nostru:

“Unde tai pădurea bătrână crește altceva în loc, pentru că e lumină și soare. Comunismul a trecut și sportul a ajuns să se facă după ureche. Noi așa am început Alternative, dar pe niște principii sănătoase, de oameni care vor să facă sport.”

Mai târziu, în curtea casei sale, Horia îmi spune că și Clubul Sportiv Alternative a apărut tocmai pentru că n-a mai fost nimic după Revoluție. Istoria acestui club fenomen ar merita urmărită, fiindcă ne-ar putea oferi o soluție pentru ce e de făcut mai departe.

“Am ajuns să fim un club semnificativ, pentru că celelalte – cluburile de tradiție și cele de pe lângă întreprinderi – au dispărut. Până la urmă, un club nu e o instituție. Sunt niște oameni care se organizează. Am fost vreo 12 – 14 membri fondatori, oameni foarte pasionați care și-au dorit să continue activitatea montană în Timișoara. Clubul a pornit și a continuat cu câțiva oameni de bună calitate.”

Oamenii

Andrei Simu e ‘organizatorul’. Ne-am întâlnit la mijlocul lui decembrie, la nicio sută de metri de piața unde a izbucnit Revoluția din 1989, într-un subsol amenajat ca loc de joacă pentru copii și cafenea pentru părinți. La Kinder Café e petrecere de Crăciun a “kinderilor”. Aici e noul loc de întâlnire a veteranilor clubului.

În 2002, aceiași oameni organizau concursul de escaladă Herculane Climbing Open (zis și HașCeO), desfășurat în munții Cernei (la Băile-Herculane nu s-au reunit numai yoghini în căutarea absolutului, ci și cățărători atrași de pereții de calcar din jurul stațiunii).

Simu are 35 de ani, este inginer de software și președintele Alternative încă de la înființare. HCO era primul “copil” al Clubului Sportiv Alternative Timișoara. Andrei Simu, Horia Colibășanu, Cristian Țecu, Dragoș Dubină formau un nucleu de tineri pasionați de cățărat care s-a desprins din Clubul Alpin Român (CAR). Club de tradiție, fondat în 1934, CAR devenise un mediu prea rigid pentru ei. Și cam “oldies”, în cuvintele lui Colibășanu:

“Ne-am dat seama că nu trebuie să stăm într-un club care nu mai corespunde cu ce voiam să facem. Nu ne trebuia decât un avocat să facă actele, să ne organizăm legal. Clubul e o formă juridică prin care poți funcționa, primi sponsorizări, acoperi deplasări. Ne-am mai dat seama că nu ne trebuie un șef, ci doar să ne organizăm și să facem activitățile pe care le vrem.

 Clubul Alpin Român era axat doar pe alpinism, pe când Alternative include și mountain-bike. De fapt are toate sporturile mai mult sau mai puțin extreme. De exemplu, doi membri sunt pescari, așa că am introdus și pescuitul. Iar acum trei sferturi din club joacă volei. Și eu mi-am cunoscut soția la volei, așa că e o activitate importantă”. Râde și apoi adaugă mucalit: “E drept că după ce mi-am găsit nevastă nu m-am mai dus la volei. Fiecare cu sportul lui.”

Pentru că au mult echipament cu ei și drumul până jos în vale și înapoi ia cam 2 ore, Alexandru Ceaușescu și Andrei Preda dorm câteva nopți sub cerul liber la Cascada Vânturătoarea - Munții Cernei. Cei doi lucrează la amenajarea traseelor de escaladă pentru Petzl Roctrip 2014.

Dar renumele Alternative nu e legat de volei sau pescuit, ci de HCO și escalada sportivă. Pentru început, au plănuit o etapă de campionat național la care să atragă cei mai buni cățărători din țară, care încă erau grupați în cluburi “istorice”, ca Dinamo și Armata.

Alternative e un club care a pornit din pasiune pentru munte, cățărat și alpinism. În timp a devenit poate cel mai important club din zona montană, mai mulți ani la rând” spune Iustin Ionescu, președintele Federației Române de Alpinism și Escaladă (F.R.A.E.).

Deja de la a doua ediție a explodat participarea la concurs. “Toată România era acolo” spune Simu. În al treilea an, HCO devenise cel mai important eveniment de escaladă din țară. Un adevărat festival, cum scrie acum pe pagina de internet a clubului.

Escalada liberă

Revista Forbes a plasat escalada pe locul trei într-un clasament al sporturilor benefice pentru sănătate: “E anaerobă, bazându-se pe explozii de energie pentru a ajunge de la o piatră la următoarea. Deși asta nu ajută prea mult inima, e grozavă pentru forță, anduranță și mai ales flexibilitate”.

Toți alpiniștii cu care am vorbit au insistat pe distincția dintre alpinismul clasic și escalada liberă. În perioada clasică a sportului, mijloacele de înaintare cuprindeau și structuri artificiale, precum cordelină, scărițe și pitoane (pene metalice ce se bat în peretele stâncii). În escalada liberă te cațeri doar pe ceea ce îți oferă natura. Îți asiguri coarda în carabinieră și, în rest, te folosești numai de stâncă.

Escalada e ca un dans. Un fel de capoeira. Pune totul în mișcare: musculatură și articulații. Mintea lucrează enorm. Evoluția ta ca sportiv depinde de abilitatea de a face noi mișcări. Nu depinde neapărat de forță, cât de capacitatea de a te mula pe stâncă” spune Ștefan (Fane) Milota, campion național la escaladă la începutul anilor ‘90. Acum are 47 de ani și o mică afacere al cărei obiect e fabricarea de prize pentru escaladă.

Fane Milota face parte din generația care a adoptat și a impus noul sport în România, urmând “trendul sănătos” din Occident. În anii ’80 escalada liberă avea puțini practicanți în țară. La început au fost blamați de antrenorii conservatori care susțineau că anumite trasee nu se puteau face fără scărițe și pitoane. “Reformiștii” i-au contrazis, reușind trasee din ce în ce mai grele.

Bătutul traseelor

În prezent, pentru o ediție de HCO trebuie amenajate cel puțin 30 de trasee de dificultăți diferite. Pentru alpiniștii timișoreni asta înseamnă luni de zile petrecute în pereți, suspendați deasupra golului. Au fost ani când mergeau la munte în fiecare week-end pentru “a bate” traseele. În subsolul de la Kinder Cafe, Simu explică procesul spit cu spit.

Prima fază e cea de prospectare, identificarea locului unde se va ține concursul: “Nu poți cere de la natură să-ți ofere exact ce vrei tu și atunci trebuie să ai imaginație. Să vezi o linie pe unde ar fi ceva plăcut de cățărat, în funcție de nivelul de dificultate”.

Urmează faza de amenajare. Adică montarea asigurărilor pe o linie de prize, acolo unde stânca e solidă: “Trebuie să găsești un loc deasupra falezei, de unde să poți coborî pe corzi. Apoi dai cu peria pe prize, cureți de bolovani și faci traseul cât se poate de sigur, ca să nu-și tragă sportivii pietre în cap.”

Alexandru Ceaușescu, voluntar, odihnindu-se la baza peretelui Cascada Vânturătoarea - Munții Cernei, în timpul pregătirilor pentru HCO 2014.

Pe lângă traseele noi, amenajate anual, alpiniștii din Alternative au repus în circuit zonele clasice din Munții Mehedinți și Munții Cernei, aflați de-o parte și alte a Văii Cernei. Sunt traseele pe care timișorenii au învățat să se cațere și care, în timp, au devenit nesigure. În urma acestor acțiuni s-a dus iute vestea clubului în comunitatea alpină: „La un concurs de cățărat în Iași se vorbea că în Timișoara există un club ca în Germania.”

Se vorbea despre club și datorită performanțelor în alpinismul de altitudine. În 2004, Horia Colibășanu urca în premieră pentru România pe K2 (8611 m), al doilea vârf al planetei, supranumit “Muntele alpiniștilor”. Patru ani mai târziu, avea să primească distincția Spirit of Mountaineering în cadrul premiilor “Piolet d’Or” din partea Alpine Club, primul și cel mai prestigious club montan din lume, fondat în 1857, în Anglia.

Clubul Alternative avea performanțe și prin “mercenari”, sportivi din București și Cluj care s-au legitimat în Timișoara pentru că dispăruseră cluburile istorice. Simu nu-și ascunde mândria când spune că “Se înscriau la noi pentru că știau că suntem serioși. Le-am spus să facă și ceva pe plan local, pentru că nu-i sănătos pentru comunitate în ansamblu și pentru sport. De anul acesta au început să se mute la clubul lor”.

În timpul HCO 2014, cățărători și capre împart o platformă la baza peretelui Cascada Vânturătoarea - Munții Cernei.

Mișcare alpină sau mersul la amantă

La prima vedere, e poate surprinzător cum un oraș de câmpie, plat ca un patinoar, a devenit un pol important în alpinism. De ce nu s-a întâmplat asta în Sibiu sau Făgăraș?

Timișoara e un oraș fără pante, ridicat în ținutul altădată mlaștinos dintre râurile Timiș și Bega. Cel mai apropiat munte, Muntele Mic, se află la 120 km distanță. Munții Cernei, unde se ține HCO, sunt la peste 3 ore de mers cu mașina. În oraș, nu poți să te antrenezi pe verticală decât „la perete” (panoul de cățărat) și “la scări”, pe “Dan Păltinișanu”, cel mai mare stadion al orașului.

“La scări” e un antrenament inventat de Horia în 2004, înainte de expediția pe K2, și care s-a răspândit ca un virus în club:

“Era un antrenament derivat din atletism. M-am gândit să îl folosesc și pentru anduranță: urci un rând de scări, te odihnești coborând alt rând și tot așa. Noutatea e că ai posibilitatea să faci un antrenament care imită urcatul pe munte într-un oraș de câmpie. Am ajuns sa fac cinci ture de stadion în viteză, dintre care una în viteză foarte mare și alte patru cu un rucsac de 20 de kile în spate”. Horia merge și acum de două ori pe săptămână “la scări”.

Nu e singura găselniță de acest fel a alpiniștilor timișoreni. În anii ‘80, cățărătorii “se dădeau la zid”. Studenții de la Politehnică făceau traverseuri pe un perete de lângă facultate. Din biroul lui, profesorul universitar de matematici Eugen Seracin (supranumit Bosu) vedea dacă s-a strâns lumea “la zid”.

“Zidul era de fapt un gard de cărămidă cu urme de mortar, înalt de 2 metri și lung de 50. În rest aveam un plop la Parcul Botanic și stejarul din Parcul Poporului pe care l-am pitonat tot”, își amintește Fane Milota, care se cățăra încă din liceu.

Improvizat era și echipamentul. Fane a făcut rost de carabinieră de la Pompieri, dar pantofi speciali de escaladă tot n-a reușit să-și procure. A început să se cațere desculț, așa cum se antrena “la zid”. Tot desculț a concurat la primele sale competiții oficiale, la sfârșitul anilor ‘80.

Susținut de Seracin, timișoreanul a ajuns în clubul Armatei – cel mai puternic din România acelor vremuri. În numai 3 ani, Milota a strâns 7 titluri de campion, la individual și cu echipa.

În aceeași perioadă, Bosu înființa secția de alpinism în cadrul Clubului Sportiv al Universității. Cei mai talentați tineri au participat la competiții în străinătate. De aici s-au ridicat și alți sportivi valoroși, precum Cornel (Coco) Galescu și Claudiu Vidulescu (ultimul a emigrat și a ajuns să antreneze juniorii din echipa de escaladă a SUA.). Profesorul Seracin era punctul central între mulți oameni care se apucaseră de alpinism și performau.

“Chiar și eu în ‘99 am primit loc în căminul sportiv de la Clubul Universității pentru că urcasem pe Tian Shan (7439 m., n.a.). Era o sală unde Bosu Seracin organiza antrenamente. Mulți dintre noi ne-am întâlnit acolo”,  își amintește Horia.

Deși născut la Timișoara, a copilărit și s-a format ca sportiv în Slatina. A făcut atletism – simte nevoia să sublinieze – fără “să fi fost bătut”. Horia nu vede ceva excepțional în apariția la Timișoara a acestei mișcări alpine. Pentru el explicația vine tot din economie:

Mișcarea alpină s-a dezvoltat în orașele mari unde au fost o cultură și resurse financiare care au sprijinit activitățile montane. Au fost oameni care au mers la panourile de cățărat. Cluburi care duceau sportivii și echipamentul lor la munte. Trebuia să fie un pic de industrie care să facă pitoane, carabiniere. Se coseau hamuri din centuri de siguranță. Cultura asta există în satele elvețiene, fiindcă jumătate din ei sunt ghizi, ca șerpașii. 

 În Alpi, în anii ‘30, încercările și ascensiunea Eiger-ului au fost făcute de alpiniști din Viena și Munchen, nu din Salzburg și Innsbruck, care erau mai aproape. Veneau din centrele mari universitare, cu tradiție. Cultura nu merge fără bani. Nici banii singuri nu produc cultură. Dar produc o înflorire culturală.”

Vlad Cvașa, voluntar la HCO 2014 primește dupa terminarea concursului, un tricou personalizat.

A contat cu siguranță și apropierea Timișoarei de occident. Aici era un nucleu cu zeci de ani înainte de zidul lui Seracin. Mișcarea alpină a fost impulsionată de etnici germani care au învățat să se cațere în Austria sau Germania, unii dintre ei revenind în Timișoara în anii comunismului. Clubul fabricii Guban a bătut trasee în cheile Bicazului. Iar prin anii ’60, timișorenii au descoperit zona Herculane.

În mod cert, Alternative n-a apărut la Timișoara din neant. Trebuie luat în calcul și un anume dor de munte al omului de câmpie. E ceva ce, până la urmă, ține de natura umană. Jinduiești după ce îți lipsește, argumentează Milota.

text alternativ

Ești mult mai motivat decât cel care stă lângă munte și are totul la îndemână. Mersul la munte e ca mersul la amantă. Știi că e scurt, așa că trăiești intens toată experiența. Încă din liceu, mă gândeam toată săptămâna cum să fug la Herculane în week-end.”

Alin Tănase (42 de ani, programator, membru Alternative din 2007) consideră și el muntele un lux: “Aici ajung oameni cu școală, pentru care muntele este o nevoie de bază ca în piramida lui Maslow. Paradoxal, marii alpiniști ai României se trag din orașe de câmpie”.

După un maraton în munții Piatra Craiului, Alin și Gianina (soția lui) au vrut să promoveze alergarea montană și în zona de vest a țării, unde nu exista nimic similar în 2009.  Așa au ajuns, să inițieze Hercules Marathon “Am vrut ca cei care aleargă să vadă că se poate alerga și pe munte, iar cei care merg pe munte să vadă că se poate și alerga”. Ca loc de desfășurare au ales tot Valea Cernei, zona pe care o știau atât de bine de la cățărat.

În interiorul clubului, inițiativele membrilor (peste 70) sunt încurajate: “Dacă era un grup de oameni sau doar unul singur care să-și impună ideile și să atragă voluntari, ne implicam fie că era o activitate strict sportivă, fie ecologică”. La Kinder Cafe, Simu e întrerupt de Ana, o mogâldeață de vreo 4 ani, care dă ușa de perete ca într-un western și ne “împușcă” cu pistolul de jucărie. Simu se dă lovit.

Valea Cernei si Muntii Mehedinti vazuti de la cascada Vânturătoarea, Munții Cernei.

Masoneria montană

Pe Ana o știu din noiembrie 2013, când abia învățase să meargă. La 5 dimineața le ținea părinților o conferință în cort, refuzând să mai doarmă. M-a trezit și pe mine. Eram vecini în poiana unde campaseră peste 20 de oameni, membri în club sau voluntari ca mine. Era o acțiune de marcare a unui traseu în munții Mehedinți, din Cheile Țesnei până spre Vârful Pietrele Albe.

A fost primul meu contact cu Alternative. Am văzut la lucru o echipă bine sudată, serioasă și un pic prea matinală. De la prima oră s-au făcut echipele: vopsitori și tăietori. S-au împărțit unelte și stații de comunicare.

Am nimerit la “tăietori”. Cu greble, foarfeci mari de grădină și ferăstraie de mână am curățat un traseu, până în creasta munților Mehedinți. Micuța Ana dormea acum, legănată pe potecă în rucsacul special purtat de tatăl ei, cooptat în echipa tăietorilor. Cealaltă echipă (formată mai ales din fete) aplica vopseaua pe stânci și copaci.

Seara ne-am strâns în jurul unui previzibil foc de tabără și a unui imprevizibil gulaș cu ciuperci. Atunci am aflat că Simu este Mardale. Semnele apropierii dintre membri sunt tocmai poreclele cu care se alintă: “Întotdeauna am mers pe ideea să facem treabă, dar să fie și distracție”, îmi zice Simu alias Mardale.

La tura de marcat l-am cunoscut pe Sebastian, un programator pasionat de călătorie, care venise și el voluntar. Mi-a mărturisit că Alternative i se pare un cerc destul de închis și elitist. “E ca o masonerie”, spune Florin, un alpinist amator din Timișoara.

Înainte să se înscrie în club, chiar și lui Alin Tănase i s-a părut exclusivist. Apoi a înțeles că intrarea în Alternative se producea firesc: petrecând timp împreună.

Scopul clubului era să popularizeze sporturile montane în rândul tinerilor, dar nu în stil heirupist, doar ca să strângă adeziuni. Modalitatea de selecție era mai subtilă: câștigau membri ieșind împreună la cățărat și făcând lucruri. Selecția cea mai bună se făcea prin prietenie.”

Tănase recunoaște, într-un fel, caracterul elitist al grupului: “Mă apăsa societatea care avea alte valori. E important să nu te diluezi în marea masă care stă la televizor și merge la cumpărături. Aparții unui grup diferit și faci ce-ți place. Oamenii ăștia s-au găsit unii pe alții. Și erau puțini. Din anii ‘90 s-au mai înmulțit dar, raportat la întreaga societate și la procentul din alte țări europene, sunt încă puțini.

“Pentru cei din afară, Alternative poate părea un grup mai separat. Însă dacă vrei să te implici în acțiuni, nu e. După ce am ieșit de două-trei ori cu ei la cățărat, eram parte din club“, spune Adi Margea (32 ani, din Arad, membru din 2004). El a început alpinismul cu Alternative, iar acum a preluat organizarea HCO.

Simu nu a mai ajuns anul acesta la amenajat trasee. Are de amenajat propria casă. Între timp, o parte dintre membrii clubului s-au apucat de volei, pasiunea mai veche a lui Simu, reactivată poate și de când a devenit tată și nu mai iese decât rar la stâncă. Clubul e reprezentat în turneul municipal, la nivel de amatori, chiar de două echipe. Alternative se schimbă cum se schimbă și viața membrilor săi. Ceea ce lui Colibășanu i se pare firesc:

“Toți trecem prin diferite etape. Suntem mai activi când suntem mai tineri. Iar acum e următoarea treaptă. Oamenii mai au și treabă în viață. Unii și-au găsit alte pasiuni. Dacă un om sau doi nu se mai ocupă, trebuie să vină cineva din spate.”

În 2014, soții Tănase nu s-au mai ocupat de maraton pentru că s-au mutat de tot la munte. Acum locuiesc în Răcădău, cel mai montan cartier al Brașovului. Le place, mai ales că au doi băieți mici pe care îi deprind cu muntele “cu lingurița”. Iarna asta, Alin și Gianina au plecat într-o zi pe schiuri de tură din scara blocului și nu s-au oprit decât pe vârful Postăvaru (1799 m.).

După plecarea lor din Timișoara, nu s-a prins nimeni să organizeze Hercules Maraton. Concursul nici nu a mai avut loc în 2015.  “Acum viața clubului a cam luat-o la vale”, spune cu tristețe Alin.

Ion Icme, medic chirurg, membru Alternative, conducand sedinta tehnica Hercules Maraton 2014.

La panou

Când ne întoarcem la interviu, Simu recunoaște impasul: “În prezent, clubul a intrat într-o anume letargie și trăiește din inerție. Singura acțiune care a mers anul ăsta a fost HCO-ul, la care ne-am încăpățânat să nu renunțăm. A ieșit bine, ca de fiecare dată. Mărgică s-a implicat cel mai mult în organizare. E pasiunea și obiectul lui de activitate.”

Pe Mărgică, adică pe Adi Margea, l-am întâlnit la singura sală de escaladă din Timișoara. Sala lui. Încă din facultate (Științe Economice) știa că vrea să deschidă o asemenea afacere. A făcut chiar și lucrarea de licență (planul de afaceri) pe acest subiect: “Aveam toată documentația și planul pus la punct. Mai aveam nevoie doar de bani pentru început.”

Banii i-a găsit în cel mai improbabil loc: în munții Retezat, după o discuție cu unul din partenerii de cățărat, care s-a oferit imediat să-i devină și partener de afacere: “Și-a vândut mașina. Eu am luat un credit cu ajutorul părinților și, în octombrie 2008, am deschis sala. A pornit greu pentru că e un sport nou. Cei din Alternative au venit toți. Pe parcurs, unii s-au lăsat, alții s-au reorientat, dar încet-încet au venit oameni noi. Anul ăsta termin cu ratele.”

Grupul care s-a format în jurul sălii a început să fie activ și să preia amenajările “la stâncă” pentru HCO (ediția cincisprezecea). Sigur, Margea e interesat să dezvolte comunitatea cățărătorilor din zonă, clienții lui pentru sală. Dar organizatorii ajung în continuare să acopere cheltuieli din buzunarul propriu.

Concursul e realizat, ca în fiecare an, cu ajutorul sponsorilor și al Federației (care contribuie cu materialele). Președintele F.R.A.E., alpinistul Iustin Ionescu, admiră consecvența bănățenilor: “Alternative face în fiecare an, din 2002, câte un HCO. E foarte greu să te ții 15 ani de aceeași activitate.”

Consecvența n-ar fi posibilă fără voluntarii care muncesc câte opt week-end-uri la bătut trasee și încă o săptămână plină, înainte de concurs. Cazarea și masa și le acoperă fiecare voluntar sau sportiv. Taxa de participare e 50 de lei, o sumă modică în comparație cu cele de la concursurile de alergare. Escalada nu e chiar o industrie.

La vale?

“Înainte, oamenii căutau o scăpare din cotidian. Nu aveau atâția bani, dar aveau timp. Nu mergeam cu mașinile la stâncă. Mergeam cu Nașu’ și ne adunam mulți. Acum nu se pune problema să mergi cu trenul, pentru că pierzi prea mult timp, dar parcă nu mai suntem așa mulți. Nu mai e nevoia asta de a ieși, de a fi altfel decât majoritatea care își petrece week-end-ul în străinătate sau în oraș.” Adi Margea leagă declinul aparent al clubului și de faptul că sunt din ce în ce mai puțini oameni pe munte.

După întâlnirea de la Kinder Cafe, cu două zile înainte de Crăciun, am fost cu Colibășanu la o tură în Retezat. În afară de cabanierul de la Gențiana, în două zile, am numărat doi oameni pe munte.

Alpinistul se întreba cu amărăciune: “Sunt toți în mall? Nu știu ce dracu’ fac tinerii în ziua de azi. Mai sunt care vin la munte, dar puțini. O fi iarăși un gap între generații? Noi suntem oarecum din generația veche care am prins o anumită educație.

 Acum vin niște generații total bulversate. Nu știu de capul lor. Toată ziua în McDo-uri și o freacă pe iPhoane și tablete. În sport va fi un gap și mai semnificativ. Ori se va reorganiza statul și va însemna ceva să fii sportiv. Ori vor crește mari copiii noștri educați în același spirit, deși cred că vor fi o minoritate. Nu sunt pesimist. Sportul va fi mereu încurajat, pentru că e important.”

Mărgică e de părere că mentalitatea a fost schimbată de cultura corporatistă: “Evident, corporațiile leagă oamenii. Plătesc salarii bune, dar te și restrîng. În același timp, cresc și pretențiile oamenilor. Poate că îți ajunge să mergi undeva, într-un loc exotic, o dată pe an. Și sala trebuie să o fac tot mai confortabilă. Trebuie ambalată într-un anume fel. Să fie ‘smart-gym’. Adică tot pe limbajul corporatist. Până la urmă e un business și încerc să-l fac mai primitor, ca să vină lumea.”

Noul sport la modă este bouldering-ul, despre care Fane Milota spune că e mai degrabă o formă de socializare. Wikipedia zice că e o formă de cățărare fără asigurare, la înălțimi mici (3-5 metri), practicată pe pereți naturali sau artificiali.

În ianuarie 2016, sala lui Margea a găzduit o etapă națională la bouldering. S-au înscris aproape 80 de pasionați din toată țara. În România nu există sportivi profesioniști care să trăiască din asta. Sunt în jur de 30 (20 băieți, 10 fete) care practică escalada ca “hobby”, la un nivel foarte serios.

În Austria și Germania, unde escalada e la modă, sunt săli mult mai mari și totuși pline. O explicație pentru evoluția noastră înceată vine tot din trecut. “În anii ‘90, mulți din cățărătorii buni din România au emigrat în Occident. Dacă oamenii aștia lipsesc, nu ai de unde să prinzi”. Teoria lui Mărgică e confirmată și de Milota: “Toți cei care au făcut trasee înaintea noastră au emigrat. Tinerii n-au mai avut șansa să se cațere cu ei. Au luat-o de la zero.”

Mărgică își pune speranța în membrii mai vechi ai clubului, cei care au copii acum, care s-ar putea întoarce ca mentori pentru următoarea generație. Andrei Simu nu exclude varianta ca Alternative să-și revină treptat, cu oameni noi, implicați. Horia Colibășanu e convins că vor apărea: “Singura condiție e să existe o oarecare bunăstare. Până la urmă, cea mai de preț resursă a unei țări sunt oamenii. Atâția câți suntem, dar avem un potențial, un know-how.”

În 2016, la ultima ședință, membrii clubului au decis să continue concursul de alergare montană Hercules Maraton, întrerupt timp de un an. Voluntarii de la primele ediții au preluat ștafeta. Până la urmă, alternative se găsesc.

De la începuturi și până astăzi, sportivii din Alternative au influențat masiv comunitatea alpină din România. Prin HCO s-au creat standarde moderne de competiție, adoptate apoi și de Federație. Au susținut acțiuni ale Salvamontului în zona de vest a țării. Și, în Herculane, au fost bătute trasee care rămân acolo pentru toată lumea.

Iar dacă-și va îndeplini marele obiectiv, acela de a urca toți cei patrusprezece optmiari, Horia Colibășanu va scrie o pagină în istoria alpinismului mondial.

Deocamdată, Horia e îngrijorat de ce se întâmplă în sportul românesc: “Dacă vine alt ministru al sporturilor, se pune să bage bani în același sistem, în fundul acelorași oameni?  Evident, problema începe de la masă. De la oamenii care nu-și mai dau copiii la sport. Cea mai importantă lecție pe care ar putea-o oferi clubul ăsta în societate este că, da, trebuie să o iei mereu de la zero. Noi asta am făcut.”

Despre autori

Text: Lucian Mircu. De meserie, copywriter. De pasiune, co-fondator al festivalului Ceau, Cinema!, ajuns la a treia editie în Timișoara și Gottlob – prima localitate din mediu rural românesc cu cinematograf recondiționat. Împreună cu Mircea Gherase lucrăm la Superhombre. http://www.ceaucinema.ro/

Fotografii: Mircea Gherase. De meserie fotograf, în ultima vreme mai mult cameraman. Îmi place să lucrez la proiecte mai lungi, iar dacă nu le am, le inventez. Așa este cazul documentarului Superhombre, unde lucrez alături de Lucian Mircu și Horia Colibașanu. Deși stau mai toată ziua singur în fața monitorului, proiectele le fac în echipă. Anul acesta fac 40 de ani, nu sunt nici faimos, nici bogat, în schimb mănânc bine, alerg și mai nou, înot. http://www.mirceagherase.ro/

Mulțumiri speciale membrilor Școlii de fotografie Oskar pentru contribuția la selectarea imaginilor.

 

Acest reportaj a apărut cu sprijinul Fundației RomaniaOne (editor Voicu Bojan). Toate drepturile rezervate.

CONTACT