Gustul omeniei din coliba de nailon

O familie de țigani din județul Satu-Mare a reușit să schimbe imaginea negativă pe care etnia o are în rândul majorității. Vreme de opt luni pe an, departe de casă, Gusti Covaci și băieții săi fac o muncă grea și, uneori, pe nedrept disprețuită de confrații lor români. Comunitatea a prins încredere în ei și, de cinci ani încoace, îi plătește să-i lucreze.

În camion, cu purcel și cățel

Vântul șfichiuie câmpul din apropierea micului orășel sătmărean Negrești-Oaș. E început de decembrie și, cu toate că încă n-a nins, toamna lungă din acest an se recunoaște învinsă.

Peisajul pare desprins dintr-o stampă a unui pictor depresiv: nori negri, plumburii, mult noroi, șuvoaie mari de apă. Sunt ultimele zbateri ale toamnei.

Miroase a frig. Sunt 3-4 grade Celsius, însă din cauza vântului, e mult mai rece. În zare pufăie, alburii, coșurile caselor din Tur, cartier aflat la marginea Negreștiului.

E dimineață și totul pare încă adormit. La ora asta, doar pe câmp e activitate. Dintr-o colibă cu acoperiș din nailon, câteva mogâldețe cară cu spinarea saci și legături din pături către un camion parcat la vreo sută de metri, pe un loc unde apa încă n-a ajuns.

Sunt copiii lui Gusti Covaci (42 de ani), țiganul ciurdar care, timp de aproape opt luni pe an, are în grijă vacile și bivolițele oamenilor din cartierul Tur.

Tot avutul familiei e încărcat în maşină: dulapuri, scaune, haine, plită. Până şi găinile, raţele și scroafa cu purcei au loc în camion. Nici căţelul n-a fost uitat.

Familia lui Gusti a venit la Negrești-Oaș în aprilie, iar acum se îndreaptă spre casă, la Sâncrai. E al cincilea an la rând când vin aici. Au încheiat un ciclu pe care îl vor relua anul viitor, în primăvară.

Coliba din nailon

Am vizitat familia ciurdarului Gusti cu o seară înainte să plece spre casă. În coliba de aproape 15 metri pătraţi trăiesc nouă suflete: părinţii, Gusti şi Frăguţa, şi şapte dintre cei opt copii ai familiei.

Sunt îngrămădiţi în jurul unei sobe în care focul arde aprig. Suntem primiţi ca niște vedete de fotbal. Le spunem pentru ce am venit: vrem să aflăm ce fac ei aici, cât le este de greu, care le sunt bucuriile, dar și necazurile, cum sunt priviţi de comunitatea din Tur.

„Io sunt un țâgan care mie îmi place omenia”

În colibă, lampa pe gaz plus cea a fotografului aruncă o lumină chioară pe chipurile celor șapte copii. Doi dintre ei se dau mai aproape. Ceilalți s-au adunat ciorchine în jurul lui Dani, cel mai mare dintre copiii familiei Covaci, și se uită, în mare liniște, la un film pe Youtube.

– De cât timp veniți să munciți la Negrești-Oaș?

– De cinci ani. Și am grijă de vacile rumânilor de aici. Iar ei îs mulțumiți, că d’aia mă cheamă în fiecare an. Știți cum e? Io sunt un țâgan care mie îmi place omenia, nu sunt un furător. Și d’aia mă cheamă rumânu’ de fiecare dată, că are încredere în mine.

– Cum e viața la ciurdă?

– Grea, foarte grea. Dar mie îmi place. Vara încep pe la cinci jumate, iar toamna pe la șase jumate. Pă frig, pă ploaie, pă soare sau vânt. Vara, iau vitele de cum se crapă de ziuă. Mă duc la capătul satului și le iau de la oameni. De acolo începe răspunderea mea, că io mi-s responsabil de animale până le aduc sara-napoi la oameni. Când vine toamna, încep mai târziu. Îi greu, da’ io-s mulțumit. N-am școală, n-am facultate, cum să zâce, și dacă n-am, unde să mă duc? Io pasc vacile de la opt ani, iar acum câștig o pită cinstită pentru familia mea, pentru copiii mei. Îi tătă familia lângă mine și io mi-s liniștit.

În discuție intervine și Frăguța, femeia lui Gusti, care nu are mai mult de un metru și jumătate. E uscățivă, dar iute la gură ca piparca. Gusti îi spune „țâganca mea” sau „piranda”.

”Să le dăm ceva de băut oamenilor”, spune femeia. Un flacon de bere apare de nicăieri. În colibă nu e decât o singură cană, pe care o împart cei doi. Aflăm și de ce: „Nu-i frumos să bea rumânii după țâgani”. Așa că vom bea din flacon.

Casă și un Audi A6 din banii de pe ciurdă

Lui Gusti i-a plăcut să lucreze cu animalele de când era copil. De la opt ani. De-atunci, spune el, le-a avut grija.

A venit în Negrești în urmă cu cinci ani și le-a demonstrat localnicilor că e omul potrivit. Anul ăsta a avut de păscut și de îngrijit în jur de 150 de vaci și bivolițe.

„Io m-am băgat la ciurdă să câștig bani pentru mine și familia mea. N-am avut casă, dar din ciurdă mi-am făcut una. Am trăit și în colibă, și în casă”, afirmă Gusti.

„Am fost săraci, domnu’ ziarist. Ăsta-i adevăru'”, întărește Frăguța.

Din banii de ciurdă, Gusti a cumpărat o casă în Sâncrai, județul Satu Mare, biciclete și scutere pentru copiii lui, dar și o mașină, un Audi A6 adus din Anglia.

„Io, din ce câștig, am bani de pită, de slană, de mâncare cum s-ar zâce, și de țâgări”, explică Gusti Covaci.

Un calcul sumar îi dă dreptate. Din aprilie și până la începutul lunii decembrie, a îngrijit, în medie, 140-150 de vite într-o lună, pentru care a câștigat câte 150 de lei pe sezon. Adică în jur de 20.000 de lei, bani pe care, spune el, nu i-a primit dintr-o dată.

La venitul ăsta se mai adaugă banii câștigați peste vară de copiii cei mari ai săi, între 1.200 și 1.500 de lei.

„Oamenii s-or prins pentru mine”

În coliba de la marginea orașului Negrești-Oaș, spiritele s-au încins. Lămpile se împuținează, iar ciurdarul se ridică în picioare. Domină încăperea. Trage cu nesaț din țigară.

În lumina destul de difuză, ochii lui negri, mărgelați, și mustața în formă de potcoavă amintesc, parcă, de personajele lui Kusturica. Omul nu e prea înalt, dar e vânjos, semn că e foarte obișnuit cu munca fizică. Discuția alunecă spre familie, așa cum era de așteptat. Spre viitorul copiilor lui.

– V-ați gândit vreodată să părăsiți România și să plecați în Occident?

– S-or gândit copchiii mei, da’ io nu-i las să plece, spune Frăguța.

– Io m-am gândit să mă duc, dar nu vreau să mă duc, explică Gusti. Ce să fac acolo, în Jermania sau în Franța? Să fur, să cerșesc? Da’ dacă ajung acolo și-mi dă cineva în cap? Nu vreau să lăs copchiii mei nici dacă mă duc în pușcărie! Io muncesc pentru ca ei să aibe ce le trebuie. Nu să fure.

– Vă supără că lumea vă spune „țigani”?

– Poi, nu, de ce, că doar mi-s țâgan! Doar unchiu’ Nonu (negreșteanul care l-a adus pe Gusti la ciurdă – n.red.) s-o prins pentru mine…

– Daaaaa, și-o pus obrazu’ pântru el. O băgat mâna-n foc pântru țâganu’ mieu, îl completează Frăguța.

Nonu nu este singurul din Tur care gândește așa. Mulți dintre cei aproximativ 150 de localnici care și-au dat vitele în grija lui Gusti sunt mulțumiți de el. Comunitatea din Tur a prins încredere în ciurdar, deși mult timp a fost foarte sceptică.

Unul dintre ei este Gheorghe Fane, care, în timp, s-a și împrietenit cu Gusti. A contat caracterul omului, înainte de toate.

Are drag de animale, le-ngrijește cum se cuvine, iar noi ne împăcăm bine cu el. Știe ce-nseamnă răspundere. La el, ora fixă e fixă. Nu-mi amintesc să fi întârziat vreodată, iar nouă nu ne-o făcut probleme. A mai fost o ciurdă în zonă, dar ăia n-au fost serioși cum este Gusti„. (Ioan Țiplea, zis Nonu, proprietar a 11 bivolițe)

Gusti e băiat bun, poate spune oricine din Tur treaba asta. Dragostea lui sunt animalele. Le iubește și le îngrijește.E un tip serios, ajută lumea. Și unde vede că sunt bătrâni, îi ajută. Se comportă ca un om cu inimă bună. E un tip OK„. (Gheorghe Fane, al Tălnaciului, proprietar de vite și bivolițe)


Cum au dispărut stăvarii, porcarii și ciurdarii din Țara Oașului. O scurtă istorie.

Profesorul Remus Vârnav, fost director al Muzeului Țării Oașului și, totodată, un apreciat etnolog, spune că, în zonă, pășunatul era o tradiție începută înainte de cel de-al doilea război mondial, dar care s-a stins după colectivizarea din regimul comunist.

„Erau porcari, dar și păstori de bovine, stăvari, adică păstori de cai, și păcurari, cei care pășteau oile. Pe atunci, erau niște reguli stricte. A doua zi de Paște, când lumea ieșea de la biserică, se tocmeau păstorii. Aceștia erau din rândul localnicilor, oameni mai nevoiași, care nu erau plătiți în bani, ci cu alimente și cu câte un rând de haine de vară și unul de iarnă. Însă oamenii ăștia erau profesioniști în ceea ce făceau. Pentru ei, a fi porcar, stăvar sau păcurar era o meserie”, explică profesorul Vârnav.

Plata în bani a intervenit după război, când au dispărut și păstorii localnici, fiind înlocuiți de maramureșeni sau sălăjeni. Conform cercetătorului sătmărean, tradiția în Țara Oașului a dispărut aproape în totalitate în perioada comunistă, mai puțin păstoritul oilor.

După revoluție au apărut păstorii de bovine (ciurdarii), care proveneau în special din județul Sălaj și erau de etnie romă, în majoritatea cazurilor.

Numărul ciurdelor și al ciurdarilor din județ este din ce în ce mai mic. Fostul director de la Muzeul Țării Oașului crede că familia care îngrijește ciurda din Tur este serioasă, altfel localnicii n-ar fi angajat-o cinci ani la rând.


„Mă supăr când mă face lumea furător”

Ciurdarul se aprinde, dar, înainte de a da drumul vorbelor, trage adânc din țigară.

– Mă supăr când mă face lumea furător, că io mi-s cinstit și de omenie, spune Gusti. Pe mine mă bagă rumânu’ în casă și are încredere în mine. Și pe copchiii mei i-am învățat să nu fure. Dacă le trebe ceva, să ceară, nu să fure. Io d’aia muncesc, ca ei să aibă. Atuncea n-aș mai avea obraz să intru în Tur. Io nu-s țâgan din ăla… Mie nu-mi trebe la casa mea așa ceva.

– Unde ajung io atunci? Când o dată o furat, nu mai am obraz nicăirea, spune și Frăguța. Sunt țâgani care dau în cap și fură. Sunt, i-am văzut și io la televizor.

Două oale de mâncare de 15 litri în fiecare zi

Dacă Gusti aduce banul în casă, Frăguța,care nu are nici 50 de kilograme, se ocupă de mica gospodărie aflată în apropierea colibei și face mâncare pentru nouă persoane.

„E greu, foarte greu. În fiecare zi, trebuie să fac două oale de 15 litri de mâncare, ciorbă sau tocăniță”, spune Frăguța.

Într-o tocăniță, spune ea, pune cel puțin patru kilograme de cartofi. Dacă face paste, are nevoie de o găleată plină. În zilele bune, când se mănâncă friptură, Frăguța gătește, deodată, patru pui. Sau trei-patru kilograme de aripi.

Opt pâini de jumătate de kilogram sunt devorate de către membrii familiei. La o singură masă. Când nu are pâine, și uneori se-ntâmplă asta, femeia pregătește pogăci, pe care copiii le mănâncă împreună cu o ciorbă sau cu ce se mai găsește prin mica lor gospodărie.

O mămăligă e făcută din cel puțin două kilograme de făină de mălai. „Mi-i foarte greu, da’ cu voia Domnului, totu’ se poate”, spune micuța femeie.

Visul lui Gusti: Iapa roșie. Negocierea.

Capul familiei și-a dorit dintotdeauna un cal frumos. Spune că și-n vise i s-a arătat. Iar visul, până la urmă, i s-a îndeplinit. Era în 2011, își amintește Gusti, când o iapă a trecut pe lângă ciurda lui. Era iapa lui Petre a Pinti, un localnic din Tur. Mare, puternică, frumoasă.

– Mi-am zâs: bă, daca iapa asta ar fi a mea, nici casă nu mi-ar trebui. Și-amu când îmi amintesc, îmi vine să plâng…

– La noi se zâce ‘plânjem’, sare în ajutor Frăguța.

– Și m-am dus la rumân acasă și i-am zîs: „Măi, omule, îmi dai mie iapa asta?”. „Ți-o dau”, zâce el. „Cât vrei pe ea?”. „Cât să-ți cer?”. Și numa’ ce-l văd pe rumân că scoate securea la mine. Io am ieșit repede, da’ când am ajuns la poartă, l-am auzit cum strigă după mine: „Bă, Gusti, hai înapoi!”. Atunci mi-am zâs în gându’ mieu: „Ce-o vrea ăsta de la mine, că înainte îmi dădea în cap, iar amu’ îmi zâce pe nume?”. „Cât dai pe ea?”, mă-ntreabă. „70 de milioane de lei (7.000 de lei – n.red.)”, zic io. „Mă, țigane, și dac-o învelești în bani, eu tot nu ți-o dau”. Apoi mă-ntreabă: „Bei o pălincă?”. „Beu”, i-am spus. Am beut două pahare, după care i-am zâs: „Băi, unchiu, să ne fie de bine. Dacă iapa nu-i de vândut, nu-i de vândut. Să ai grijă de ea”. Și-am plecat.

Visul lui Gusti 2: Iapa roșie. Tranzacția.

Întâmplarea era pe cale să fie dată uitării, însă, după nici un an, iapa roșie a revenit în povestea lui Gusti. Dar nu direct. O vacă din ciurdă a părăsit turma și a intrat în sat înainte de înserat, când vitele sunt aduse acasă.

Stăpânul vitei pierdute l-a acuzat pe Gusti că a vândut-o și că de-asta o face pierdută. Ciurdarul a încercat să-i explice că e nevinovat.

– I-am zâs: „Băi, rumâne, crezi că io mă bag la ciurdă să câștig, ori să pierd? N-am vândut-o. Și dacă nu mă crezi, io merg cu tine la popă”. Nu trece mult și mă sună să-mi spună că o găsât vaca. Era la moară, păștea. Io, când am auzât, gândești că eram în al nouălea cer, nu alta”.

Și cum o veste bună, câteodată, nu vine singură, Gusti mai primește una. Aflând că a spus adevărul în privința vacii pierdute, stăpânul iepei l-a sunat și i-a transmis că i-o vinde. Și nu cu 7.000 de lei, ci la jumătate din preț.

Bucuria a fost fără margini. „Zburam cătă ea, așa eram de fericit”, povestește, cu vocea gâtuită de emoție, Gusti. Iapa a fost „botezată” Rodi și, de mai bine de trei ani, slujește familia ciurdarului.

Fără școală, dar cu telefoane scumpe

Orele curg la fel de repede precum poveștile la gura sobei. Din colțul ocupat de copii se aud chicoteli. Și-au făcut un selfie, iar cei mai mari schimbă păreri despre felul în care a ieșit.

Dani (19 ani), cel mai mare dintre copiii lui Gusti și ai Frăguței, e „orchestratorul”. Lângă el sunt Samir (18 ani), Timi (15 ani), Babi (13 ani), Francesca (11 ani), Crinuța (6 ani).

Corina, care e mezina familiei și are doar un an și patru luni, e în brațele mamei, care o alăptează. Deși nici unul dintre copiii ciurdarului n-a făcut vreo oră de școală și, aparent, nu știu carte, cei mari au smartphone.

– Le-am luat telefoane d’alea scumpe, spune Gusti.

– Ioi, da’ ce telefoane au! Aieștia nu le trebe d-alea mici. I-o luat unu’ cu o sută de euro. Cum îi zâce, mă?, intervine și Frăguța.

– Lenovo, vine răspunsul.

– Da, da, d’ăla, îhâmm.

‚Copiii-s viața mea’

În colibă nu e prea multă lumină, dar, cu toate astea, se vede clar că Dani e „șeful” peste cei mici. Are multe trăsături de la tatăl său. Ochi negri, pătrunzători, păr negru, sprâncene bine conturate, bărbie puternică. De la mama lui a moștenit, pare-se, înălțimea. De el ascultă ceilalți copii ai lui Gusti.

Nu e prea vorbăreț și nu e interesat de discuția purtată de părinții lui. Totuși, copiii sunt cuviincioși cu vizitatorii lor. Samir, cel de-al doilea dintre copii, e mai dezinvolt decât fratele său mai mare. Știe și să scrie câte ceva în română. La ce-i folosește? Trimite sms-uri de pe telefonul său.

Din octava de copii a ciurdarului, Crinuța pare a face notă discordantă. Fetița de 6 ani are ten deschis, părul creț și castaniu. Din acest motiv, Gusti își tachinează uneori femeia și spune că n-ar fi a lui.

Dani, Samir și Timi îl ajută pe tatăl lor la ciurdă, iar vara mai lucrează cu ziua pe la oamenii din sat. Sunt la curent cu noile modele de telefoane și de tablete, dar și cu hainele și tunsorile care se poartă acum.

Dani și Samir chiar s-au tuns în vara asta, iar frezele lor semănau cu ale unor tineri pe care-i întâlnești în weekend-uri în pub-urile din orașe. Cu toate astea, vremea din ultimele săptămâni nu-i ajută. Cizmele de gumă și căciulile sunt nelipsite în mocirla întinsă până la intrarea în colibă.

Pe de altă parte, Gusti nu se arată foarte nemulțumit că odraslele n-au fost la școală și că nu știu să citească. Îl întreb de ce nu-i dă măcar pe cei care au vârsta pentru a merge la școală, încercând să argumentez că fetele ar putea deveni, poate, croitorese, vânzătoare etc., iar ei, electricieni, instalatori sau brutari.

„Apoi, domnu’ ziarist, noi suntem la ciurdă cam opt luni pe an. Ar rămâne patru luni, cât stăm la Sâncrai, și nu se merită. Se-nvață acolo cu un profesor sau cu un dirijinte, după care trebe să-i aduc aici… Că să-i las acolo cât io mi-s la ciurdă, nu vreau! Io vreau ca ei să stea lângă mine. Ei îs viața mea”.

Totuși, o dorință de-a lui Gusti e ca fiii cei mari ai săi, Dani și Samir, să învețe măcar „un pic de carte” pentru a-și lua permisul de conducere. Iar pentru asta, ciurdarul a promis că „va tocmi” un român care să-i ajute la învățat.

Despre căsătorie

Discuția se-ndreaptă spre alt subiect. Ar fi Gusti de acord ca fiii lui să se-nsoare cu românce?

– Nuuu. La noi, la țâgani, e altfel ca la rumâni. La rumânce le trebe rujuri, să se dea zilnic cu ele, și d’ălea de dat pe unghii…

– Dar sunt rujuri care costă cam cât un pachet de țigări.

– Io știu, da’ nu-s de acord. M-ar face de rușine pe mine și pe familia mea…

– Mi-o cumpărat și mie unu’, îi drept, da’ io nu m-am dat. Nu mi-o plăcut, intervine și Frăguța. Nu m-am făcut de tânără, îmi trebe acuma?

– Io sunt un țâgan din ăla care mie îmi place să trăiesc la coliba mea, la casa mea. Cum oi fi io de sărac și de îmbrăcat. Cât pot îi ajut, da’ nu așa.

Subiectul pare sensibil: Gusti e neînduplecat în această privință, pe când Frăguța e mai împăciuitoare. Mai ales că, bănuie ea, Dani, băiatul lor cel mare, ar vorbi cu o româncă.

„Io n-am treabă, dar să nu uite că io li-s mama lor”, punctează Frăguța. Însă câteva vorbe spuse de Gusti în țigănește curmă discuția pe această temă.

Drumul spre casă

Se apropie miezul nopții, iar în coliba stingheră de la marginea micului oraș sătmărean, căldura din sobă îmbie cele nouă suflete la odihnă. E și vremea. Mâine, dis-de-dimineață, se va încheia încă un ciclu din viața de ciurdari a familiei lui Gusti Covaci. E timpul să se întoarcă la o casă adevărată, cu pereți din cărămidă.

Final

La mijlocul lunii martie 2016 i-am vizitat la casa lor din Șieu Sâncrai. Familia Covaci locuiește într-o casă modestă, dar curată și aranjată. În vârful ei tronează o antenă improvizată. Familia și-a petrecut mare parte din iarnă odihnindu-se și uitându-se la televizor.

Nu mai e mult și mica lor transhumanță va reîncepe. Vor trebui să înalțe iar coliba din nailon la marginea Negreștiului.

„În aprilie, da, plecăm ‘napoi. Cum dă o țâră căldura”.

Despre fotograf

Remus Țiplea se prezintă mai întâi ca tată al lui Vlăduț, apoi ca un amator pasionat de fotografie. Acest proiect început în 2015 l-a făcut să se atașeze mult de simplitatea oamenilor din coliba de nailon.

O selecție de 10 imagini despre acest subiect i-a adus o remarcabilă nominalizare pe lista scurtă de la Sony Awards. Mai multe despre Remus și temele lui puteți găsi pe http://remustiplea.blogspot.ro Chiar merită!

Text: Tudor Știrbu și Remus Țiplea / Fotografii: Remus Țiplea.

Mulțumiri speciale membrilor Școlii de fotografie Oskar pentru contribuția la selectarea imaginilor.

Acest reportaj a apărut cu sprijinul Fundației RomaniaOne (editor text, fotografii – Voicu Bojan). Toate drepturile rezervate.

CONTACT