215km. Povestea unei alergări

Episodul 1
Intro

Se spune că în viața fiecărui om există două momente cheie: Clipa în care te-ai născut și clipa în care ţi-ai dat seama pentru ce anume. În 2012, după un lung ocol, Tibi Ușeriu a aflat pentru ce s-a născut: alergarea pe distanțe lungi. Care este sensul cuvintelor ‘alergare’, ‘distanțe’ și ‘lungi’ vom afla pe larg, mai încolo. Titlul poveștii noastre e o cifră – 215 km. În spatele cifrei însă, stă un om, în spatele lui, o echipă, în spatele echipei, un loc și tot așa.

Această poveste seamănă cu o ceapă: are mai multe foi, poate da gust vieții, ba chiar te poate face un pic să lăcrimezi. Ca, de pildă, ieri: după 213 kilometri parcurşi, aproape complet extenuat, cu șapca trasă pe ochi, călcând cu pasul larg și capul în pământ, flancat fiind de prieteni și urmat de peste 40 de suporteri tăcuți și sumbri, semănând cu cei care urmează un condamnat spre locul de execuție, Tibi Uşeriu mi-a spus, fără preaviz, pe cel mai firesc ton posibil: ‘Voicu, te iubesc’. ‘Tibi, și eu pe tine’, am răspuns.

Cum de au ajuns doi băieți mari să spună așa ceva de față cu alții, seamănă cu ocolul făcut de Tibi până să afle pentru ce s-a născut, de fapt. Relatarea de mai jos nu este altceva decât răspunsul meu, pe larg, la această declarație de afecţiune bruscă, emoționantă şi absolut neconvenţională.

Tibi_ep1_1

 

Locul și oamenii

E prima dată când păţesc așa ceva în ani de zile. Intru pe poarta Campusului Tăşuleasa Social, parchez ca de obicei în spatele Atelierului de lemn, cobor din maşină şi străbat curtea vastă, trecând pe lângă pomul plantat cândva de fostul preşedinte şi mă îndrept, pe cărare, spre sala de mese. Nu mă strigă nimeni, nu mă întâmpină nici o gazdă, nu-mi sare în braţe nici un voluntar, nu se vede ţipenie de om, doar casele, brazii şi crestele albe ale munţilor dimprejur. Din ţarcul lui, Haiducu mă latră cam neconvingător, dând vast din coadă. Fetiţa nu se deranjează nici măcar să scoată botul afară din cuşcă. Sala de mese, de obicei forfotitoare, e acum complet goală. Bucătăria la fel. Afară se aude doar vântul şuierând prin brazi, iar precipitaţia nu se poate decide defel de ce tip ar putea fi: ploaie rece, lapoviţă sau direct ninsoare. Pustiu e și înăuntru și pe afară, iar stropii prelingându-se lent pe geam fac să te-apuce așa, un fel de melancolie meteorologică după țările calde, cele din care ar trebui să se reîntoarcă, timid, cocorii. Doar că primăvara asta trage a final de noiembrie.

Cu geaca neagră ștampilată cu sigla Tăşu pe umărul drept, strânsă bine pe trup, zgribulit şi urmat îndeaproape de un Matei Pleşa şi mai zgribulit decât mine în blugii lui super-skinny-fit bântuim de colo-colo, ca într-un sat părăsit. Ţin în braţe două lăzi cu răsaduri de roşii pentru Tanti Efti, mama lui Alin şi Tibi dar, după cum se arată pe afară, nu cred că vara va mai veni vreodată, nu pot să cred că din frunzele astea plăpânde iscate din seminţele nu ştiu cărui soi românesc tradiţional îngrijit cu pasiune nebunească de prietenul Dorin Armaşu va ieşi vreodată o roşie de-aia mare, de grădină, bună de mâncat alături de brânză, ceapă, telemea și pâine, normal. La fel cum nu cred că noi vom mai ieşi vreodată înapoi la şosea cu nenorocitele astea de cauciucuri de vară schimbate prea devreme, din prea mare optimism, îmi amintesc perfect, într-o zi atât de luminoasă, încât începusem deja să visez la vacanța mare.

Tibi_ep1_2

 

E deja început de aprilie 2015 şi de zile în şir vremea îşi face de cap cu noi, ca nu cumva să uităm vorba înţeleaptă a cronicarului Miron Costin: “nu vremurile sunt supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”. Iar bietul om aflat sub astfel de vremi nu sunt nici eu, nici Matei, ci un om căruia i-a intrat, nu se știe cum în cap, ideea nebunească de a alerga 215 kilometri, indiferent de condiţiile meteo. E vorba despre Tibi, cel care ar trebui să fie pe aici pe undeva, dar nu se arată. Am venit de la Cluj ca să documentăm antrenamentele lui în vederea marii aventuri din 18 aprilie, despre care am sperat în secret timp de un an de zile că va uita. N-a uitat, de-asta zgribulim noi aici bătuţi de viscol ca doi pinguini uitaţi pe o banchiză în derivă.

Tibi_ep1_3

 

Din spatele casei se aude lătratul ascuţit al lui Rico. Sunetul vine din solar. Rico, un Westy cândva alb şi vesel, arată acum de parcă tocmai a luat o lopată peste bot. Are o ditamai rana deasupra ochiului drept. Tanti Efti – în cizme şi înfofolită bine meştereşte ceva la plante, înconjurată de butoaie, vase cu pământ şi felurite plante plăpânde răsărind din ghivece mici de plastic. Se bucură de răsaduri, le adulmecă şi se pare, crede în roşii mai mult decât mine, în ciuda zăpezii şi vântului de afară. “Dragă, n-are cum să scadă sub minus 8 grade, uite-aici am şi eu ceva răsaduri şi italiene şi cherry şi rezistă fără probleme. Când a fost mai frig, le-am învelit. Să ştii că au fost şi zile mai călduţe, aşa cu soare, şi or să mai fie. Se duce iarna, o să vezi, nu mai are putere, își face de cap numa’ așa, o țâră, ca să ne sperie. Uită-te la Rico, săracul, cum arată. De ani de zile îl sâcâie pe Haiducu şi îl latră, dar ăsta nu l-a băgat în seamă, nici măcar nu se uita la el. Dar acuma, când a intrat Fetiţa în călduri, a păţit-o rău. Uite cum l-a apucat de ochi şi de bot, vai de capul lui, săracul, că de trei zile îl oblojesc şi îl dau cu Betadină. Ce să vezi, n-a vrut nici să mănânce vreo 2 zile. Vă e foame? Am făcut tocană de oaie cu legume, hai în bucătărie, la căldură” .

 

Ce este Tășuleasa Social?

Acest ONG situat în munţi, în Pasul Tihuţa, drum care face legătura între Transilvania şi Moldova şi având un nume inconfundabil, botezat după muntele din vecinătate – Tăşuleasa – se străduie de aproape 15 ani să devină un soi de lume ideală în miniatură, un model bun de urmat pentru o ţară întreagă. Funcţionează mai mult ca o familie, cu toate bucuriile şi necazurile ei, decât ca o organizaţie foarte riguros structurată. Şi-au făcut loc în memoria colectivă prin două acţiuni de mare impact, pe care le practică cu încăpăţânare încă de la înfiinţare: Camionul de Crăciun şi Împăduririle. Pe lângă acestea, în timp, au dezvoltat şi alte idei interesante, cum ar fi Pădurea Pedagogică sau Via Maria Theresia. E o lume greu de apucat şi de descris în doar câteva fraze, e una care a crescut organic, cu eforturi mari și parteneriate de lungă durată, cum ar fi cel cu germanii de la Die Johanniter. Cel mai bine e să mergi acolo de Ziua Tășu, care se ţine în august, ca să vezi locul și oamenii cu ochii tăi, să simţi energia voluntarilor, să te contaminezi de credinţa lor încăpăţânată în schimbare. Doar atunci poţi bănui cum organizația reuşește să adune sute de oameni la un loc printr-un simplu anunţ pe rețeaua lor, oameni care sunt gata să lase confortul și să sape aiurea pe dealuri, în frig, plantând puieţi, de dragul unor principii ridicol de simple cum ar fi: e mai bine să construieşti decât să distrugi, e mai interesant să dăruieşti decât să primeşti, e mai frumos să dai sens propriei tale lumi imperfecte decât să tot repeţi clişeul ‘frumoasă ţară, păcat că-i locuită’. În cele din urmă, lecția pe care o reînvățăm mereu ori de câte ori ne implicăm în acțiunile Tășuleasa este că e mai productiv să crezi în ceva, decât să te tot îndoieşti la nesfâșit, chiar dacă această credință presupune un periculos mers pe sârmă, uneori fără plasa de siguranță de dedesubt. Un lucru e cert: cu toate imperfecțiunile, nesiguranțele și rateurile inerente, cu toți oamenii care vin și pleacă, cu toată frustrarea de a trăi în miezul unui munte din care pădurea dispare sub ochii tăi în fiecare zi, asociația își vede de ale ei cum știe ea mai bine, respectiv cu energie, încăpățânare și determinare.

Tibi_ep1_4

 

Tanti Efti, deşi nici că bănuieşte, e axa zenitală a acestei lumi. Alin Uhlmann-Uşeriu, fiul ei cel mare, e creatorul și dirijorul ei, iar Tibi, fratele cel mic, e locotenentul perfect, omul bun la toate, cel care cum găsește un pic de timp liber, aleargă pe dealuri. În jurul lor stau strânşi o sumă de oameni de bază, fără de care lucrurile n-ar putea înainta cu nici un chip: Ana, Bum, Ştefan, Victoraş, Livia, Gabi, Miruna, Vulpe, Andrei etc, plus o grămadă întreagă de prieteni, de voluntari, de susţinători, mult prea mulţi ca să poată fi pomeniţi aici fără riscul de a uita pe cineva.

 

Omul-Umbră

Azi, oamenii locului sunt cu toţii duşi la Sibiu, la o plantare. ‘Tăşu On Tour’ a fost acţiunea numărul unu a primăverii 2015, o mişcare vastă de plantări succesive în diverse locuri care a mobilizat câteva mii de oameni, a atras atenţia asupra dezastrului defrişărilor ilegale, a făcut valuri. De asta nu e nimeni în zonă, de asta în parcul auto nu e decât maşina lui Tibi, singurul care s-a întors azi noapte, târziu. Mai intru o dată în sala de mese, de data asta ducând în braţe o cutie trimisă de Horaţiu Ionvănaş. Ea conţine un set de tricouri tehnice, geluri şi tot felul de batoane energizante pentru sportivi. QUANTUMsport este noul sponsor de echipament al lui Tibi, care, iată-l, ne aşteaptă acum stând lipit de soba în care ard nişte buşteni mari, îmbrăcat în echipament de alergat, bronzat şi având un zâmbet larg pe faţă. Ne îmbrăţisăm strâns, ocazie cu care constat ce a mai rămas din Tibi: coaste, fibre, ceva epidermă. În ultima vreme a slăbit în jur de 10 kilograme; antrenamentele intense şi dieta strictă l-au cam stors. Aşa era şi planul, acel plan de care am sperat în zadar că va uita. În urmă cu mai bine de un an, pe un deal sterp din Budeşti-Fânaţe, în timp ce săpam nişte gropi la o mega-împădurire, cu vorba lui molcomă şi accentul tipic de pe Bârgaie, Tibi mi-a zis: “Ştii maratonul Clujului din aprilie, nu? No, aş vrea să-l alerg, da’ nu oricum. Mi-ar plăcea să vin în alergare de la Tăşu la Cluj, pe şosea. După calculele mele mi-ar lua vreo 25 de ore treaba asta. Apoi aş face maratonul. Ce crezi, ţi se pare imposibil?” O vreme am tăcut amândoi, cu ochii în pământ. O jumătate dintr-o râmă tăiată în două cu sapa scria haotic niște bastonașe prin iarbă.

Tibi_ep1_5

 

Dacă îl cunoşti pe Tibi, îţi cam dai seama că e în stare de multe lucruri, chiar şi de cele care par imposibile. Până să-l cunoşti însă, îţi ia ceva vreme. Timp de ani de zile, pentru mine cel puţin, a fost omul-umbră. Ştiam de existenţa lui, dar apărea şi dispărea mereu ca o nălucă. Retras, singuratic şi zgârcit la vorbă, comunica mai mult prin semnele pe care le presăra în urma lui. Avea un loc anume unde își ţinea haltere, o bancă de abdomen, un sac de box și alte unelte de fitness. În bucătărie avea grâul lui încolţit, pâinea lui, colţul lui. Se mişca la fel ca şi acum, ușor aplecat de spate, ca o felină, tăcut, dar atent la tot ce se petrece în jur: încălţat aproape exclusiv în pantofi de sport, păşea elastic, fără să facă zgomot, umplând şi golind spaţiile de prezenţa lui, cu o discreţie aparte. Când nu îl vedea nimeni, ori era plecat cu treabă undeva cu Toyota pe teren, ori era dus de unul singur pe dealuri, ori era în camera lui în care, până de curând, nu intrasem niciodată.

Tibi_ep1_6

 

Țin minte o dimineaţă anume, una perfectă de vară, când am povestit împreună pentru prima oară ceva ce nu-mi pot aminti nicidecum. Venise cu câinii lui ciobăneşti bucovineni de la plimbare, iar acum, dezbrăcat până la brâu, făcea plajă într-un şezlong alb. Bronzat, cu corpul lucrat şi dinţii lui nefiresc de albi, sorbea la intervale regulate dintr-o sticlă apă cu lămâie, în care amestecase puţin sirop de arţar, povestind ceva cu vorba lui rară. Sprijinit de sobă, Tibi cel de azi îmi este mult mai apropiat şi mai volubil decât varianta lui bună de coperta revistei Men’s Health din acea vară. Între atunci și acum am făcut multe împreună, timpul ne-a adus mai aproape: am alergat, am muncit cot la cot, am condus pe coclauri, am povestit la foc și am mâncat odată la ziua lui 8 feluri de mâncare gătite la mare artă de un bucătar spaniol genial, pe nume Jordi. Așadar, acum că ne știam, m-a luat în primire direct, fără anestezie: “Înainte de orice, hai mai întâi afară să dăm jos sapele de pe Toyo, că mâine o să avem sigur nevoie de mașină”. Apoi către Tanti Efti: “Mamă, nu ne faci te rog o salată până ne întoarcem? Vezi că am adus tot ce trebuie, găsești pe masă”. Afară, primăvara se încăpăţâna pe mai departe să arate a iarnă. Peste cele vreo 250 de sape de pe Toyo, continua să ningă viscolit, iar eu, cum plecasem de la Cluj pe vreme bună, uitasem de mănuşi. Iar ochelarii de soare îmi atârnau ridicol, pe piept.

Tibi_ep1_7

 

În tăcerea nefirească a curții nu se aude acum decât sunetul metalic al sapelor ciocnindu-se unele de altele. Pe cele rupte, le sortez. Sărmanele sape sunt uneori victima entuziasmului prost orientat al voluntarilor care le înfig prea adânc, ca să termine gropile mai iute. Din hornul bucătăriei vântul aduce miros de lemne arse, însă un câine bun de vânătoare ar putea detecta, cu un pic de efort, și un mic iz de tocană de oaie cu legume, aflată deja la cuptor. De foame, mă ia așa cu o amețeală, încât nici nu mai știu dacă în poemele lui Bacovia mai mult ploua sau ningea.

 

Fotografii/Interviu – Voicu Bojan
Film – Matei Pleşa
Va urma

CONTACT