Cască ochii la cască! (6)

Cu casca de bicicletă am dezvoltat întotdeauna o relație de tip love / hate. Când mi-au cumpărat părinții prima bicicletă pe la 12 ani, marea descoperire a fost nu pedalatul în sine, cât libertatea pe care o simțeam când vântul îmi șuiera prin păr. Iubeam cu tot sufletul sunetul care îmi vâjâia prin urechi. M-am îndrăgostit atunci de acel șuierat, pe care îl asociez și acum cu copilăria și lipsa de griji. E drept, sunetul se aude și când porți cască, dar altfel, complet altfel.

Apoi am avut copii. Băieții, ca toți băieții, au vrut, de mici, biciclete. Iar eu m-am vrut un părinte responsabil. Și mi-am asumat puterea exemplului. Am purtat cască împreună cu ei, chiar și atunci când îi învățam să se dea. Îi țineam ușor de ceafă și alergam împreună prin parc, dându-le progresiv drumul, să zboare singuri pe roți.

Sărmanii, nu erau foarte fericiți cu căștile. Le îngreunau scăfârliile, păreau ca niște omizi cu capul prea greu. Dar am făcut un joc. Ne-am personalizat căștile, ne-am pus fiecare stickere pe ele, le-am vopsit, am făcut tot ce trebuia în așa fel încât să umanizăm ideea asta destul de enervantă, numită cască de bicicletă. Ne fierbeau creierele pe dealuri în căști negre, ‚cool’, pline de abțibilduri colorate și inutile, curgea apa din bureții ăia îmbibați, dar na’, mimam bucuria, ca niște condamnați fericiți.

Și bineînțeles, am ținut îndelungi predici despre beneficiile pe care ți le poate aduce un asemenea obiect. Adevărul este că statisticile sunt de o cruzime aparte: între 30-50% din accidentele serioase de bicicletă au treabă nu cu juliturile la genunchi, ci cu căpățâna. Și din păcate, 60% din accidentele mortale de bicicletă se datorează tot loviturilor la cap. Tot statisticile ne spun că, din păcate, doar 48% din tinerii cu vârste cuprinse între 6-16 ani poartă cască în mod obișnuit.

Între timp, copiii s-au făcut mari, iar eu am îmbătrânit. Dar, se pare că, odată cu trecerea vremii, nu am devenit mult mai înțelept. Căștile, acum mai șmechere și mai colorate, cam adună praf pe un raft. Le mai folosim, dar nu de fiecare dată. Băieții nu le prea poartă decât în ture mai lungi și mai ales pe downhill (Ijar, pentru cunoscători).

Eu prefer în secret vuietul acela de vânt prin păr și casca o port doar de musai. Uneori, mi se readuce aminte cu durere, că aș face bine să mă înțelepțesc. Odată m-am dat peste cap în plin centru, iar în iarna asta am servit două trânte în viteză, în curbe, pe asfaltul înghețat. Mă tem că ar trebui să casc ochii la cască ceva mai des. Ceea ce vă recomand cu căldură și vouă, prieteni cicliști. Stay safe, stay warm.

CONTACT