Ciobanul din Miorița și Americanul

Am petrecut odată câteva zile cu prietenul meu Don Lothrop  în modesta mea cabană de la Măguri. Biata mea căsuță de lemn ar fi putut încăpea lejer toată în garajul lui din Cincinnati și ar mai fi rămas loc de o terasă babană de jur împrejur. Eram așadar pierduți undeva în munți, cu semnal modest la telefon, posesori ai unui timp abstract, ce se lungea nemăsurat, prizonieri ai unui tip de existență exotică, neangajată și mai ales, de o crasă banalitate.

Teoria mea e simplă: cunoști un om abia când apuci să te plictisești de moarte cu el. Periodic, vecina mea spărgea monotonia apărând ba cu o ciorbă, ba cu niște plăcinte, ba cu un balmoș. Ziceai că ne aflăm în antecamera Raiului.

Ca doi pustnici, ziua ne plimbam pe dealuri povestind, citind, iar seara stăteam la orizontală. Eu de pe un pat, el de pe altul, urmăream atent traiectoriile aleatorii ale muștelor trezite din iarnă pivotând în jurul unicului bec din tavan, chel și stingher. Băgam pe foc și discutam la gura sobei te miri ce. Am rezolvat politica internă și câteva chestiuni globale arzătoare. Ca treaba să fie vie și interesantă, am dezbătut în contradictoriu nu de puține ori, fără să cădem musai la pace în ceea ce privește opiniile.

Eu, de exemplu, mi-am propus să-l lămuresc cât de limpede am putut cum stă treaba cu România asta, un ținut care lui i se pare în continuare ca fiind ‘ceva deosebit, cu oameni pe cinste’. Nu e nimic deosebit aici, îi spuneam. E doar o țară amărâtă, la marginea tuturor lumilor care, parcă orice ar face, pare blestemată. De oricâte alegeri ar avea parte, e incapabilă să producă un parlament de care să nu-ți fie jenă, e neputincioasă în a se guverna decent, îi e imposibil să ia decizii pe termen lung și să se abțină să schimbe miniștri tot la juma de an.

Am încercat din răsputeri să-l fac să simtă și el, măcar un pic din durerea și frustrările mele acumulate de-a lungul anilor. Am încercat să-l bag în pielea istorică a unui român de rând, care a optat pentru rămânerea în țară, pentru plătirea întocmai și la timp a taxelor și impozitelor, conștient că, la schimb, va avea parte de un viitor dubios, de final patetic de meci de liga a treia tăvălit în noroi, de nerecomandat cardiacilor și drojdierilor de pe margine.

Ca să-i fac un tablou complet, i-am tradus hălci mari din cartea lui L. Boia “De ce e România altfel”? După ce am pus totul în context istoric, am trecut la un asalt ceva mai personal. I-am explicat cum am stat noaptea la cozi pe vremea lui Ceaușescu, cum ne-au demolat casa în numele construcției socialismului, cum am visat degeaba că aș putea ieși din țara-pușcărie, să văd lumea. Sau cum am fost ridicat noaptea din pat de Securitate în septembrie ’89 și cum, anchetat și acuzat de spionaj, mi s-a propus în cele din urmă să devin colaborator printre studenții de la Litere. Am refuzat. M-am oferit în schimb să devin martir sau măcar un deținut politic, colea. M-au refuzat. Dar m-au hărțuit până în decembrie.

Apoi i-am tradus cum a venit Revoluția, cu toată emoția indusă și adusă de ea. I-am tradus speranțele imediat înăbușite de foști comuniști reciclați, de naționalisme exacerbate, de mineriade provocate și de infiltrarea oamenilor din servicii în toată fibra națională, până azi. I-am povestit despre marile jafuri naționale, de privatizări ilicite și de țepe financiare monumentale. Am trecut la visul european, la valorile europene și apoi la dezamăgirea provocată de acest club pe cât de select, pe atât de stufos și confuz.

Apoi i-am clarificat câțiva termeni pur balcanici, greu de priceput pentru o minte de american încăpățânat: șpagă, bacșis, plic la medic, meditație la elev, defrișări la ras, mântuială etc. Apoi i-am explicat de ce e un reflex normal să nu mai crezi în promisiuni și alegeri, devenind în schimb un suspicios profesionist, câtă vreme în 20 de ani nu ai văzut aproape nici o urmă din roadele mult cântatei democrații: nici reforme profunde, nici schimbări pozitive majore și mai ales, nici urmă din prosperitatea promisă unei clasei de mijloc tot mai îmbătrânită și mai dezamăgită. Nici măcar câteva nenorocite de autostrăzi ca lumea nu erau de găsit. Nici măcar jaful atât de evident al pădurilor de pe muntele vecin nu putea fi oprit.

I-am explicat motivele exodului masiv a milioane de români aiurea în frunte cu familia mea azi prosperă în America lui, i-am explicat despre problema natalității, despre cum ne creștem copiii doar ca să-i vedem duși care pe unde, i-am explicat eșecul repetat al unor reforme necesare cum ar fi cele de bază, din sănătate, educație sau agricultură. I-am explicat cât de cumplit e să-ți pierzi încet credința în capacitățile de regenerare ale propriului tău popor.

În final, am încercat să-i traduc ce înseamnă resemnarea, plecarea capului pe care ‘sabia nu-l taie’, pierderea luptei prin abandon, aruncarea prosopului în ring la box sau cedarea partidei de șah când culci regele pe tablă, fiindcă știi că nu mai e nici o altă mutare de făcut. I-am mărturisit cât de puțin patetic am putut starea mea sufletească intimă de cioban din Miorița, care așteaptă în secret să vină odată ăia doi cu baltagele și se termine odată tot circul, cu poezie cu tot.

Totul degeaba. Nu l-am convins. Americanul meu era tare de cap și vag insensibil la dramoleta mea patriotardă. În loc de empatie și de compătimiri, el venea mereu, prompt, cu răspunsuri și soluții. Eram doi oameni care vedeau ireconciliabil diferit exact aceeași realitate. Cântam partituri diferite. Ne uitam la același tablou, dar îl interpretam fiecare complet diferit. Degeaba încercam eu să-i retez deschiderea prea vastă a aripilor, suflul larg, energia pozitivă. Mi-am dat seama că suntem specii diferite, venind de pe planete diferite. M-am resemnat și m-am pus să-l ascult.

Îmi explica înfocat despre admirația lui profundă față de progresele enorme făcute de români în ultimii 25 de ani. Vedea lucruri mari, realizări profunde acolo unde vederea mea era obturată. Cică ticăloșii noștri ar fi niște amatori de duzină față de miliardarii lor nesătui și mafia profesionistă care controla America anilor 20-50. A fost nevoie de zeci de ani, de sacrificii enorme, de o justiție reală și de un FBI funcțional ca lucrurile să reintre pe un făgaș cinstit.

Despre democrație îmi spunea că e un reflex care se dezvoltă organic, pleacă timid, de jos în sus, de la omul de rând înspre putere și nu invers. E ca un mușchi care crește, se oțelește, doar dacă-l pui la treabă. Că de la guverne corupte, care sunt peste tot, nu ai la ce să te aștepți. Politicienii sunt la fel de ticăloși peste tot. Democrația începe atunci când tu și vecinul vă apucați de reparat un gard comun sau de strâns gunoaiele de pe uliță.

Mi-a dat exemplul american al celor de la MADD. Organizația a plecat din bucătăria mamei unei fetițe ucisă de un șofer beat. Așa s-a născut Mothers Against Drunk Driving: firesc, uman, din furia și durerea amestecată cu dorința de a opri răul. Azi, datorită acestei organizații accidentele având ca și cauză șofatul sub influența alcoolului au scăzut în America cu 50%.

Și mi-a mai spus câteva lucruri importante: că noi, românii, ar trebui să nu mai folosim niciodată expresia Yeah, but… adică Da, dar…. Să nu mai fim atât de cinici, suspicioși, să nu mai punem mereu răul înainte, să ne criticăm și flagelăm la infinit, deoarece nu ne ajută la nimic. În schimb, ar fi bine să ne suflecăm mâinile și să începem curățenia pornind din ograda noastră, a fiecăruia, apoi ridicând de pe uliță un ambalaj de corn cu ciocolată mâncat de un elev needucat. Și tot așa.

În cele din urmă, a spus, faptele vor vorbi mai mult decât toate vorbele. Să avem răbdare, deci. Lucrurile nu sunt niciodată atât de roz precum par, așa cum nici răul nu e atât de coșmaresc precum ne răsare înainte de pe toate canalele media. Să nu ne mai speriem atât de mult de fantome și umbre, să nu le ridicăm pe piedestaluri pe care nu merită să stea. Schimbările pozitive se petrec atât de lent, atât de pe nesimțite, încât aproape nu le observăm. Ținem tabloul prea aproape de nas și de aceea toate contururile precise ni se tulbură. În final, ca în toate poveștile bune, ca în Vrăjitorul din Oz, de exemplu, Binele va mătura Răul, va da cu el de pământ. În final, ne vom bucura și ne vom mira de ce sperietură am tras.

Nu era nimic de făcut cu Don al meu. Optimismul lui era incurabil. Nu era dispus deloc nici să trăiască în frică, nici să se descurajeze în vreun fel. Nu avea chef deloc să-l compătimească pe sărmanul cioban din Miorița. Așa că ne-am luat și ne-am dus peste deal, până la un loc mitic: Fierăria din Măguri. Am băut, ca de obicei, o bere, am mâncat pufuleți, am cumpărat napolitane la vrac, am povestit cu fierarul și am filmat, nu știu de ce, acest monolog.

O vreme nu mi s-a părut relevant. Azi însă, da. Taman azi, când aflu că o mână de bandiți notorii aflați la butoane în parlament vor să-mi confiște țara, cică devenită ‘stat paralel și ilegal’. Din cauza lor va trebui să-mi iau izmene și să îngheț iar în stradă, alături de toți cei care vor să oprească răul și să-l măture din poveste. Chiar, oare ne putem controla destinul așa cum zicea prietenul meu, Don? Chiar, cu al cărui chip va semăna țara noastră în viitor? Cu al lor, cei care vor îngenuncherea justiției sau cu al nostru, care ne dorim o țară fără hoți în fruntea ei? Aceasta e întrebarea.

CONTACT