215km. Povestea unei alergări (6)

Episodul 6 (final). Cei 215 km ai lui Tibi Ușeriu. Toți.

Tibi_ep6_1

Așa cum alergatul iarna nu-i ca vara, nici alergatul noaptea nu-i ca ziua. Odată cu lăsarea întunericului luminițele cicliștilor se văd în sfârșit cum trebuie, doar că la pachet, apar alte spaime, mult mai subtile, iar stresul general trece la alt nivel, se insinuează subtil între haine și piele ca pelicula de apă în costumul de neopren – un amestec lipicios de oboseală combinată cu frig, nemâncare și stres. Se aprind lanterne frontale, iar umbrele lungi ale alergătorilor tresaltă, amestecându-se pe marginea șoselei, într-un soi de dans tribal destul de înfricoșător. Alin are o cagulă neagră trasă pe cap, pare o focă supradimensionată, cu ochii lui mari, albaștri și de fiecare dată când ne privim mă binedispune. E într-o formă de zile mari, debordează de o energie misterioasă, contaminantă, așa cum povestește cu băieții vrute și nevrute, încearcând să ne facă pe toți să credem că trăim o aventură nemaivăzută, din care vom ieși vii, neșifonați și cu o amintire numai bună de povestit nepoților.

Povestea lui cu aventura vieții pare cam greu digerabilă, fiindcă temperatura scade simțitor spre 5 grade și începe să bată un vânt subțire măturând plutonul din stânga spre dreapta, de parcă ar vrea să-l scuipe în șanț. Fără să existe un plan prestabilit, în jurul lui Tibi se creează un fel de zid organic, format din oameni aflați în mișcare, așa cum un roi de albine își schimbă forma și direcția după cum zboară matca. Cicliștii stau pe partea dinspre șosea, cei cu lumini de semnalizare mai vizibile închid plutonul în spate, iar alergătorii, acum vreo cinci la număr, sunt grupați compact formând un soi de cușcă umană în interiorul căreia, acum mult mai domolit, Tibi aleargă, în sfârșit, așa cum ar fi trebuit să-i alerge pe primii, nu pe ultimii o sută de kilometri. Acum se mișcă exact așa cum îi place să le explice novicilor: “calci mărunt, nu tropăi, talpa se așază frumos, de la călcâi înspre degete, pe cantul exterior, pieptănând pământul de la degetul mic spre degetul mare, fără balans prea larg din brațe, că te dezechilibrezi și pierzi energie, fără zgomot, pâș-pâș, așa, cu treabă bună.” Fix la fel aleargă și prietenii lui, ca la manual, mă întreb cum de s-au adunat laolaltă și ce îi motivează să alerge zeci de kilometri, aparent fără vreo miză anume.

Tibi_ep6_2

Se pare există un grup mare de susținători care așteaptă în Dej și, cum am vrea să surprindem scena, decidem să ne rupem de trupă. “Nu, nu mai vreau nimic din mașină, luați-o voi înainte și ne vedem în gară”, zice Tibi. Ori a greșit el din pricina oboselii, ori am auzit eu doar ultima parte a cuvântului autogară, cert e că pe acei oameni minunați care au așteptat noaptea în frig ca să încurajeze echipa nu i-am întâlnit veci. Uneori, în fața realității prea brutale, comunicarea între telefoanele deștepte, acest moft al secolului, de care ne leagă nu doar unul, ci un mănunchi întreg de cordoane ombilicale invizibile, se suspendă. Telefonul a fost bun ca să fotografiez și să transmit live pe facebook vești de pe traseu oamenilor conectați la eveniment, dar acum, la o chestie mică, nu face doi bani. Îmi vine să-l dau de pământ. Tot sun și degeaba, nici măcar Flaviu nu-mi răspunde, omul în care aveam cea mai mare încredere în materie de comunicare, fiindcă a avut permanent o cască în urechea dreaptă și a fost mereu prompt.

Tibi_ep6_3

Odată cu noaptea, am observat, am pierdut cu toții ceva din luciditatea comunicării, s-a lăsat peste noi un nor de confuzie, cauzator al unui lanț întreg de rateuri, mai mici sau mai mari. Ca doi țărani rătăciți într-o mare metropolă, Matei și cu mine scotocim gara din Dej în căutarea a vreo 40 de oameni cu fluiere, clopote și pancarte cu încurajări. Singura lumină mai acătării vine de la un non-stop. În fața lui, ghemuit, șade un om strângând la piept, ca pe un bebe, un pet de bere ieftină la doi litri jumate. Prostituate sunt vreo șase, toate cu fuste mult prea scurte pentru cât e de subțire frigul de afară. Un pește sprijinit de un bmw negru fumează povestind tare, iar în ‘biroul de mișcare’ impiegatul doarme cu cascheta trasă pe ochi ca să blocheze lumina dură de neon venind din tavan. Pe peroanele gării e complet pustiu, iar în sala de așteptare moțăie doar vreo câțiva oameni contorsionați pe papornițe de rafie și genți jegoase, acum pe post de perne îmbietoare, în vis fiind toate apretate și mirosind a balsam Cocolino. Nici dacă, prin vreo minune, toată adunătura asta ciudată de oameni ar pune de un flashmob surpriză, n-ar face de o galerie. După o îndelungă învârtire în jurul propriilor cozi, ne e clar: ne aflăm în locul greșit, am ratat scena, așa că mergem să așteptăm echipa la benzinăria de la ieșirea din localitate, unde o să bem o cafea, să ne mai dregem.

În benzinărie, tot atmosferă de apocalips, dar nițel altfel decât în gară, ceva mai civilizată, cu lumină mai generoasă și un aer mai puțin sordid. La casă, cineva rostește tare și solemn un cod fiscal ca pe Tatăl nostru, un altul face browsing printre cd-urile cu manele, iar în secțiunea de haleală, un copil răzgâiat mănâncă resturi dintr-un pateu cu brânză pe sub o masă, în timp ce părinții lui, închiși în borcanul de fumători se zgâiesc neputincioși la el prin sticla groasă, care îi desparte. Mama îl atenționează cu degetul a dojană complet neconvingător, apoi trage cu nesaț din țigară. Domnul Goe, un blonduț simpatic, îmbrăcat cum se cuvine, dar pus pe rele, e acum cățărat cu picioarele pe scaun, după ce tocmai călcase într-o băltuță de cola. Cu capul dat pe spate, suge dintr-un cilindru de zahăr brun, fredonând ceva. Doamna de la bar întoarce privirea dând ochii peste cap. Prăbușiți în scaune, înregistrăm impersonal tot ce se vede, așa cum, obosit mort fiind, încerci să te uiți la un film, dar nu pricepi acțiunea, ci doar îți dansează niște imagini pe dinaintea ochilor. Pentru o clipă, uităm cine suntem, ce căutăm acolo, ce film rulează de fapt și mai ales, când o să se termine.


Nu trece mult timp și spațiul se umple de o adunătură de figuri cunoscute. Înfrigurați și înfometați, toți cei din trupă se trântesc pe scaune ciugulind, sorbind, povestind. Cică întâlnirea din autogară a fost mișto, dar nu-i nimic, o să mai fie o galerie mică și în Gherla. În lumina tare de neon, oboseala generală devine brutal de vizibilă, dar nimeni nu e dispus să o recunoască, să lase garda jos, așa că fiecare încurajează pe fiecare cum poate cu vaste bătăi pe spate și clișee de genul: ‘hai, bă, c-o să fie bine!’. Cum au intrat, tot așa dau năvală afară, în beznă, repornind motoarele. Telefoanele sună din tot felul de direcții. Emanuel zice că tinerii din asociație s-au adunat și ei la un party, stau conectați la eveniment și mâine vor fi prezenți la stadion să-l întâmpine pe Tibi. Prietenii simt și ei că noaptea va fi grea, așa că, încet, răsar ca din pământ: Oana Dragomir, familia Bălan, familia Miclea și Corina Grama își pun mașinile la bătaie pentru cicliști și alergători. Din păcate, își fac apariția crampe musculare și bășici în tălpi. E nevoie ca de aer de mici pauze de căldură, hidratare și încurajare, așa că ne tot despărțim și ne regrupăm prin câmpuri de buruieni înalte până la genunchi sau obscure curți de întreprindere, unde portarul ne privește suspicios din cușca lui călduță, din care însă, n-ar ieși nici mort.

Văzută prin ochii lui, adunătura asta ciudată de oameni e nemaipomenit de absurdă: ‘Mai întâi vin mașinile, una câte una, opresc sub un stâlp luminat, apoi vin unii care fug pe lângă unii cu biciclete cu lămpițe roșii, clipind în noapte. Ăia din mașini se dau jos, scotocesc ceva prin portbagaje, împart ceva, iar acum ăialalți urcă în mașinile cu motoarele pornite. Aia de afară țopăie ca iepurii, fug de colo-colo, pișcați de frig. Unu cu geacă roșie (Flaviu) face genuflexiuni și aleargă repede de la poartă până gard și înapoi, de mai multe ori. Apoi ăia din mașini coboară și iar o pornesc la fugă către Cluj, iar ăștialalți se urcă la loc, stau un pic și apoi se iau după ei. Hmm…’



La ieșire din Gherla, în acel loc pe care nu l-am înțeles niciodată în pleonasmul său, numit Băile Băița, așteaptă o galerie echipată cu frontale, talăngi și provizii. E așa de beznă că vezi doar frânturi de oameni, jumătăți de fețe, reconstitui prieteni după voci, pui cap la cap întregul scenei mai mult din imaginație decât din ceea ce se vede de fapt. Printre ei îmi recunosc propria soție, înfofolită bine, cu un termos de ceai în mână, pe Andrei Dăscălescu, pe Nia și Mircea Miclea, plus încă vreo câțiva. Un ciclist se întinde pe spate cu picioarele sprijinite vertical de un copac vopsit cu var. Tibi are niște răni destul de urâte la picioare, își schimbă pantofii de alergare, se dă cu pudră pe tălpi la lumina lanternei, se lasă oblojit și pansat. Ronțăie fără entuziasm o caisă uscată, face economie la vorbe și pe chip i se citește îngrijorarea. Se confruntă cu o nouă mare greșeală de care aveam să aflu ulterior – toți pantofii de alergare i-au fost noi, încă rigizi și neadaptați la forma picioarelor.

Cu o lentoare ce trage a chin, plutonul se repune în mișcare, urmând să parcurgă acum o porțiune relativ dreaptă de cam 30 de km, însă foarte expusă vântului, care nu contenește să bată cu încăpățânare. Undeva în bezna dintre două sate, răsare de nicăieri, bunul meu prieten din copilărie Paul Borde, pe bicicletă, venind singur, de nebun, de la Cluj. Tibi zâmbește, îl îmbrățișează, cică să fure un pic din energia lui. Paul e un copil mare: nimic nu stă pe el cum trebuie, dar nici că-i pasă: în loc de far are lipită cu bandă adezivă de ghidon o lanternă, care îi luminează mai mult pedalele decât șoseaua, e pe jumătate înghețat fiindcă e îmbrăcat mult prea subțire și, pe deasupra și-a uitat căciula acasă, dar altfel, aduce un suflu proaspăt de entuziasm. Și mai ales, ne dă tuturor impresia că iată, nu mai e mult, Clujul e undeva pe-aproape, după ceva curbă.

Tibi_ep6_8

În Iclod e foială mare la Căminul Cultural, pare ceva bal. Unul beat rangă, cu o bere în mână, înjură tare și urlă după noi: ‘Băăă, fraierilor, amu’ noaptea v-o apucat joggingu’?’ De ce zic noi? Fiindcă, fără să vrem, și eu și Andrei, în confuzia generală, am fost pur și simplu uitați și abandonați echipei aflate în mișcare. Ne opriserăm să facem niște fotografii: eu mai fruste, de reportaj, iar Andrei mai elaborate, cu timp lung de expunere, cu stele și lumini halucinante, așa cum îi plac lui. Cert e că toți au fost convinși că urcaserăm în celelalte mașini, în timp ce noi, fără să ne fi propus, acum alergam cu veselie în beznă, îmbrăcați prost, bătuți de vânt și încercând să mai facem poze din mers, convinși fiind că, în curând, o inimă caritabilă își va aminti de noi și ne va băga înapoi la căldurică. Ei bine, curândul s-a făcut 12 km alergați în blugi (eu) și converși (Andrei), fiindcă toate mașinile se aflau deja bine-mersi în parcarea acelui nefericit Han Km 17, cu pasagerii lor moțăind în scaune, având gândul la complet altceva decât la noi. După vreo oră ne regrupăm cu toții și decidem că e nevoie obligatoriu de o pauză de temporizare, până la răsăritul soarelui, o altă greșeală aproape fatală din lista lui Tibi: “Când m-am dat jos din mașină acolo la han eram țeapăn, nu mai puteam nici umbla. Am crezut că pic jos după trei pași. Mi se făcea rău fizic doar la gândul alergării. Mă dureau absolut toate, mă simțeam de parcă mă dăduse cineva printr-o mașină de tocat carne. Atunci, acolo, în parcarea aia, pentru câteva minute, am crezut că s-a terminat totul. Apoi am văzut cum se uitau toți la mine, cu un fel de îngrijorare amestecată cu speranță, și mi-am zis ‘nu se poate, nu e ăsta finalul, nu aici, nu așa, mergem până la Cluj, orice ar fi’.”

Tibi_ep6_9

Dinspre fostele ferme de porci din Bonțida răsăre un soare absolut glorios, peste pământul aproape înghețat. Într-însul, deși nici măcar nu-l bagă de seamă, se scaldă dame obosite pe tocuri, coborând treptele hanului alături de soții lor acum băuți bine, sprijinindu-se nesiguri de brațele lor grăsulii, cu brățări de aur. Se îndreaptă spre mașinile lor spălate, împodobite cu flori la parbrize și fireturi cârlionțate la oglinzi, ca niște bolnavi incurabili rătăciți pe holurile unui spital vast și labirintic. Bifează încă o nuntă-obligație tăiată de pe listă. Bifează în avans două zile de greață, până le va trece mahmureala generată de amestecul letal de whisky cu bere. Mai încolo, deasupra unor betoane sfărâmate mascând o rămpiță de gunoi ad hoc, se învârte un stol mare de ciori cârâind a jale. La fel cum ies oamenii din morminte la Judecata de Apoi a muzicii pop imaginată în clipul acela al lui Michael Jackson, la fel coborâm și noi din mașini, ezitant, călcând ușor, de ai zice că parcarea e tapetată cu ouă. Ne întindem și oasele ne pârâie. Încercăm să zâmbim, dar ne ies un soi de grimase boțite de nesomn și oboseală extremă. Plutonul se urnește cu greu și se înșiruie dezlânat pe felia de pământ dintre asfalt și șanț, cu priviri goale și ochi încercănați. Nu se aude nici o încurajare, nimeni nu îndrăznește nici o glumă, nici urmă de entuziasm. Următoarea țintă – benzinăria de pe centura orașului, unde noi prieteni cu ochii cârpiți de somn sorb deja espressouri duble, așteptându-ne. Printre ei, dr. Adina Gherghe, poreclită XXS, cu un stetoscop pitit sub geacă, pregătită să verifice cât de inimos și tensionat mai poate fi Tibi după 170 de km de alergare.



Acolo e ciudată atmosfera: unii țopăie fericiți, alții sunt vizibil emoționați, alții nu știu ce să facă cu mâinile, iar alții ar zice ceva, dar nu îndrăznesc. Un om bun, nici azi nu știu cine, îmi pune în mână cea mai bună cafea din lume. Tibi stă în portbagajul mașinii cu un prosop pe umeri și soarbe un ceai cald. Are pe cap un fel de năframă pusă peste șapca de baseball acoperindu-i bărbia și, cum stă el așa cuminte, cu mâinile încrucișate, arată ca o babă proaspăt venită de la biserică, stând pe o laviță și așteptând să ucidă cumva demonul unei după-amiezi de duminică. Pe ridurile acum adâncite de pe chip se citește ca într-o carte deschisă cum i s-a cam dus rezerva de kilograme. Până la stadion mai sunt doar vreo 7 km, o nimica toată față de cât a fost, numai că acolo îl așteaptă startul unui maraton. Și îl mai așteaptă ceva: o ambulanță cu doi medici, care, la cererea lui Horațiu Morar, organizatorul Maratonului Internațional AROBS, vor decide dacă, medical vorbind, Tibi mai poate continua cursa sau trebuie să se oprească.

Tibi_ep6_12

Tibi_ep6_13

După o jumătate de oră petrecută în acea ambulanță, în care medicii, după ce i-au făcut felurite teste, nu se pot decide în ruptul capului dacă e viu sau pe jumătate mort, lui Tibi încep să-i treacă prin cap gânduri cu iz penal: oare cu banca asta de metal, pe care stă întins ca să i se verifice pulsul suspect de mic, se poate sparge parbrizul și ieși pe acolo? De câți pumni o fi nevoie ca să-i anesteziezi pe acești domni excesiv de sobri, care își iau meseria așa de în serios exact când e cel mai puțin nevoie de ea? Nu de alta, dar după ce s-a hrănit o zi și o noapte cu visul de a intra alergând pe Cluj Arena, iată, acum așteaptă la poarta acestui stadion, care fierbe de lume și unde startul maratonului se va da peste câteva minute doar, închis într-o salvare ca într-o cămașă de forță, lângă doi medici care se mișcă lent, oftează și dau ochii peste cap. Echipa de afară e îngrijorată, galeria Tășu, echipată cu pancarte și tălăngi face mare gălăgie, tinerii din asociație sunt pierduți undeva pe stadion, frustrați că nu-și pot vedea eroul și tensiunea devine aproape insuportabilă. Să fie acesta finișul? Cu doar câteva secunde înainte ca un crainic să tune în boxe startul, Tibi iese vijelios și încruntat din Ambulanță, apoi se aruncă într-o mare de chiote și îmbrățișări. Va fi însoțit pe parcursul maratonului de Toma Fărcane și de Horațiu Iovănaș, paceri oficiali. Lor li se alătură Ștefan Antohi, băiatul-surpriză de la Iași, cel care e hotărât să îi stea alături, până la final, după ce a pedalat o zi și o noapte. În haosul general, ca un val colorat, pista umană a stadionului se pune în mișcare, face un cerc aproape complet, apoi iese pe poarta dinspre Someș. Intrați în joc chiar la coada plutonului Tibi și prietenii pleacă ultimii, dar pleacă zâmbind și încrezători, în urale.

Tibi_ep6_14

Cartierul general al galeriei devine stația de tramvai din fața Teatrului Maghiar, chiar la capătul Parcului Mare. Timp de 5 ore bune acești oameni minunați au sunat din clopote, au strigat, au fluierat și au încurajat pe absolut toți alergătorii care treceau printre ei: kenyeni cu fuleu de gazele, fete ușor supraponderale printre care una îmbrăcată, la mișto, cu un tutu de balerină, tineri impetuoși cu piepul scos, alergători îmbufnați cărora transpiratul cu public nu le făcea evident nici o plăcere, femei trecute însă dornice să se mențină veșnic tinere, foste glorii sportive trase pe linie moartă, cel poreclit Tarzan, care ni s-a alăturat încă din Dej, iar printre ei toți legendarul Gheorghe Moșion (81 de ani), cel care s-a vindecat singur de TBC alergând și care, peste câteva luni doar avea să fie accidentat mortal pe centura Aradului de un motociclist. Dar asta nimeni n-o știe încă, acum bătrânul se află într-o formă grozavă, aleargă zâmbind larg, radiind o bucurie contagioasă, de copil. Se află deja la al patrulea semimaraton al anului și îl va termina în 3 ore.

Tibi_ep6_15

Lui Tibi însă, după trecerea barierei celor 200 de kilometri, începe să-i fie foarte greu. Mai ales că face o ultimă mare greșeală, una care este, într-adevăr, cât pe ce să pună capăt cursei: după kilometrul 25 al maratonului corpul îi dictează minții să refuze orice fel de hrană, iar mintea, cuminte, îl ascultă. Rezultă două căderi masive de glicemie, asociate cu stări de leșin și pierderea scurtă a cunoștinței. Situația devine destul de dramatică, dar Toma și Horațiu sunt pe fază, îl flanchează bine, îl susțin, calcă apăsat alături de el atunci când prietenul lor nu mai poate decât umbla, în loc să alerge. Greu, ca dintr-un coșmar, își revine de fiecare dată, se scutură de visul rău și continuă cursa. Redevine lucid și determinat, ceea ce e bine. Cu șapca trasă pe ochi și capul în pământ, aflat acum pe ultimii kilometri, Tibi alternează alergarea cu mersul întins. Pare plecat dintre noi, joacă acum în propriul lui film, se mișcă spre înainte într-un tunel întortocheat și toată orbecăiala se bazează pe simplu fapt că la un moment dat, îi va da de finish, va ieși la lumină.

Tibi_ep6_16

În spatele lui se află o armată mută de oameni, conducând parcă un condamnat pe ultimul drum, spre locul execuției. Scena e sumbră, ți se întipărește în minte pentru restul vieții. Merg cu spatele înaintea acestui pluton misterios încercând să-l fotografiez din față, dar nu îmi iese. Tremur și mă împiedic. Și-atunci, din senin, Tibi îmi spune sec că mă iubește. ‘Da, mă, și io pe tine’, îi răspund. Și îmi jur atunci, pe loc, că într-o zi, drept mulțumire pentru vorba asta, voi spune povestea alergării lui cum voi ști mai bine. Cum să nu-l iubești? Aventura aceea memorabilă, numai bună de povestit nepoților, pomenită de Alin, ne este, iată, pusă tuturor pe tavă, cadou, fără vreun merit, de către acest om sfârșit, ajuns aproape la capătul puterilor, dar și la capătul propriei curse nebune împotriva urâțeniei bolii, a fricii, a morții și a tuturor limitelor omenești, așa cum le știm noi, muritorii. Fiindcă asta ne-a învățat atunci Tibi pe toți: că merită să lupți lupta cea bună și să crezi în lucruri nemaivăzute, nemaiauzite și nemaipomenite. Ca într-un basm, el a trezit în fiecare dintre noi ceva latent, adormit, ceva care aștepta demult să fie trezit la viață. Ne-a reamintit că putem trăi clipe veșnice, că suntem prințese și prinți aparținând altor lumi, mai înalte decât cele ce se văd, că spațiul de confort e sinonim iadului, ne-a învățat că suntem exploratori ai unui teritoriu fabulos, ale cărui granițe nu le știm, dar care merită căutate. Tibi nu doar și-a alergat toți kilometrii, a ajuns viu la propriul capăt, dar ne-a adus aminte fiecăruia că suntem vii, că limitele ni le putem afla doar luptând și că merită să ne bucurăm de fiecare dată când punem talpa în pământ, așa, frumos, pe cant, redând legii gravitației trupul acesta triplat în greutate, călcând de la degetul mic spre cel mare, așa ‘încetuț și cu treabă bună’.



După 29 de ore și 50 de minute de la plecarea pe ploaie spre Pârâul Poștei, având cu 7,8 kilograme mai puțin, flancat de toți cei care s-au contaminat de visul său de a alerga 215 kilometri non-stop, Tibi a trecut linia de sosire. Încercarea de a descrie starea aceea imponderabilă de grație care a plutit peste Cluj Arena în momentul finișului ar însemna un act ratat, încă din start. Acea clipă mare și rotundă nu va putea fi niciodată pusă în cuvinte cum se cuvine. Imaginile cursei cap-coadă îmi sunt și acum toate proaspete în minte, la locul lor, însă vreme îndelungată m-am întrebat cum vor putea fi ele transformate în poveste. M-am îndoit de capacitatea cuvintelor de a încapsula emoțiile extreme ale acestei curse aproape inumane. Tot ceea ce a urmat finișului cursei a fost glorios, așa cum nici nu îndrăznisem măcar să visăm că va fi: interviuri la cald, fotografii de grup, discursul emoționant al lui Mircea Miclea, podiumul, premiul donat cauzei pentru care a alergat, discursul lucid și cald al lui Tibi, party-ul de după, la care Andrei a adormit covrig pe covor după prima jumătate de bere, euforia despărțirii de prieteni, toate urmate de întoarcerea la lumile noastre banale și previzibile.

Tibi_ep6_20

A trecut o săptămână de când, imediat după cursă, l-am lăsat pe Tibi întins într-un pat învelit în pungi de gheață și având o cutie de pizza pe piept. “Bă, parcă m-a lovit un tren de marfă, așa mă simt. În afară de asta, cred că-s OK.” Zâmbea strâmb, dar cumva fericit. Alături de el, pe un scaun, Cori zâmbea și ea, calm, cu îngăduință, mângâindu-i pe după cap, urechea dreaptă. Azi e luni, 27 aprilie 2015, ora 13:48 și plouă la fel ca atunci la plecarea de la Tășu, dar nici că-mi pasă. Mă plimb cu cățelul prin cimitir, ca să îl învăț de mic cu ziua de luni, cu ploaia, cu moartea și noroiul. De plictiseală citesc nume impersonale de pe morminte și privesc cum Puck amușină și se bucură de absolut orice fir de iarbă, deși în jur atmosfera are ceva de potopul lui Noe. Încearcă să mă învețe și el ce poate. Deodată, ding! Sunetul inconfundabil de sms, eliberator de dopamină, menit să reafirme faptul că ești viu, important, căutat. E Tibi Tășu. Scrie așa: “Am fost acceptat la Tor de Geants, cel mai tare ultra din Europa! Sunt fff bucuroooooos! Sunt 330 de km, 24.000+. E în 13 septembrie. O să fie faaaaaain!”

 

Safety Bikes: Flaviu Olinca, Cristi Maxim, Ștefan Antohi, Radu Bojor

Alergători însoțitori: Cătălin Sava, Florin Mureșan, Cristian Deac, Ștefan Andronic, Iulian Gabor (Boom), Cozmin Ardelean, Cernica Tandin, Relu Orheanu, Andrei Dăscălescu, Alin Uhlmann-Ușeriu, Ana Szekely, Mihai Moldoveanu, Toma Fărcane și Horațiu Iovănaș.


CONTACT