215km. Povestea unei alergări (5)

Episodul 5. Cei 215 km ai lui Tibi Ușeriu. Ziua plecării.

Tibi_ep5_1

Ștefan

E seara de joi 17 aprilie 2015. Ne-am adunat cu toții pentru ședința tehnică de dinaintea plecării. Plouat, în penumbra popotei regimentului de la Tășu intră timid Ștefan Antohi, cel de al treilea ciclist al echipei. A venit cu un autobuz tocmai de la Iași. Are o figură de adolescent, privire iscoditoare și un zâmbet timid. Ne strângem mâinile, apoi tăcem cu toții de parcă ne-am adunat la ceva prohod. Cu un pocnet sec, Ștefan desface o cutie de plastic, plină cu prăjituri de casă: „Luați, le-a făcut mama”. Nu ia nimeni nimic. Ia el. Mestecă în tăcere la un colț de masă. Afară plouă în continuare mocănește, noi toți suntem atât de evident îngrijorați, încât nici măcar nu ne mai chinuim să mascăm starea de fapt, iar Alin, după ce îl măsoară lung din ochi, îl bombardează cu o rafală de întrebări: “Și tu zici că o să reziști să pedalezi o zi și o noapte? Ai mai făcut chestii de-astea la viața ta? Părinții tăi știu în ce te-ai băgat? Da chiar, tu ești major, ai 18 ani, nu-i așa? Îhâm 22, bun, arăți mai tânăr… Și cum de nu te-ai răzgândit, tu nu vezi ce vreme câinioasă-i afară?” Ștefan zâmbește, răspunde, mestecă mai departe, înghite, dar nu dă înapoi nici un pas. Vorbește puțin și calm, cu dulce accent de Iași. Tinerețea, curajul și energia lui bat orice întrebări, oricât de descurajante ar fi. Alin tace întunecat, Rico se întinde și cască lângă sobă, o ușă scârțâie undeva.

Ședința tehnică

Întors cu spatele, Tibi povestește cu Horațiu, care a adus tricouri și o pereche de pantofi de alergat din Goretex, fiindcă e convins că și dimineață va ploua. Vulpe soarbe rar dintr-un pahar cu apă și pare un pic sumbru. Ana se mișcă de colo-colo, fără astâmpăr, Matei scrie un sms, iar Flaviu Olinca înșiră pe masă niște imprimeuri din pvc roșu pe care scrie Tibi Ușeriu Safety Bike. După o vreme, ne mutăm în sala de mese și marea ședință tehnică, care arată ca o roată de cașcaval elvețian găurit, debutează furtunos cu întrebarea preferată a lui Alin: “Așa mă, Tibi, și ce facem dacă te oprești în Dej?” Urmează apoi o serie de alte întrebări prăpăstioase venind din toate direcțiile, care mai toate încep cu ‘dacă’ și la care nu prea are nimeni răspuns. Concluzia e simplă – trece noaptea și vedem dimineață, apoi adaptăm totul din mers, gata, pa!

Tibi_ep5_2

Facem niște poze neconvingătoare, de cucuvele plouate, în lumină slabă, iar Tibi se ridică și dă să plece: “Mă, deci după vreo sută de kilometri să nu vă mirați dacă devin nasol și enervant. Parcă văd că o să intru așa, într-un fel de tunel numai al meu. Nu știu ce mă fac cu toți care vor să alerge cu mine, încă nu-mi dau seama dacă o să mă ajute sau mai mult o să mă încurce. Va trebui să facem pauze de hidratare destul de dese. Flaviu ești pregătit, da? Dacă plouă o să mă dau cu seu de oaie, o vreme o să țină apa, ca pe gâscă. Cu papucii va fi interesant: o să-i schimb cam la 60-70 de kilometri. Plec cu numărul meu normal 42 și sper să închei cu un 45, fiindcă știu că o să mi se umfle picioarele pe parcurs. Voi faceți ce vreți, dar eu mă duc să mă culc. Ne vedem dimineața, eu pe la 6 o să mănânc un pic, o să fac niște stretching și apoi la 9 plecăm. Da, da știu că am zis 10, dar nu mai am răbdare, dacă mai stau o oră pe-aici, sigur bat pe careva. Noapte bună, hai c-o să fie fain, o să vedeți.”

În drum spre camerele noastre povestesc un pic cu Alin: “Tu ce zici, o reziste atâta amar de drum?” “Știu eu? Tibi ăsta e făcut din altfel de aluat decât noi. Tu, de fapt, nu-l cunoști, la fel ca majoritatea. Povestea lui e mai complicată decât ceea ce se vede. Eu cred că are niște resurse secrete, numai de el știute. Adevărul e că numai nebuneala asta a lui ne lipsea acum, dar e o poveste tare mișto, o să iasă cumva, stai numa’ să vezi, am încredere. Cum să îți zic, îs atât de rupt de împăduririle astea de primăvară că eu cred că am scăzut 5 centimetri, dacă vrei, hai să ne măsurăm. Părerea mea e să ne ducem acum la somn și-apoi vedem mâine ce iese, vor fi două zile mortale, cum nici n-am visat. Ai de capu’ meu, am uitat: Ia-l pe Ștefan și Boom și haideți rapid să încărcăm sapele alea în Toyo albă, că mâine dimineața la 6 îi dăm în geacă. Tu îți dai seama? Până acum am plantat 97.000 de puieți, numai în primăvara asta. No, zi și tu, suntem normali?”

Tibi_ep5_3

Marea zi plouată a plecării

La început, adică dimineața devreme de tot, nu e nici cuvântul, nici deschiderea ochilor, ci chiar la început e auzul, e trasul cu urechea. Amușini o nouă zi ciulind cu urechea aceea dezlipită de pernă, încercând să ghicești ceva despre lume. Iar în afară de stropii de ploaie picând din cer pe acoperiș în mii și mii de explozii minuscule nu se aude nimic altceva în această dimineață a zilei de 18 aprilie. Vremea e atât de tânără, încât e cufundată în beznă și parcă ai vrea să nu se mai facă deloc ziuă, să rămână așa și tu să rămâi, la rândul tău, întins în pat și toată povestea asta să fie doar o banc cu o poantă atât de răsuflată, încât să vrei să îl uiți instant. Pe o asemenea vreme, misiunea lui Tibi pare nu doar nebunească, ci pur și simplu imposibil de dus la capăt. Mai rea ca praful, ca și căldura sau ca gerul este ploaia, chestia asta udă venind de sus care, indiferent ce ai îmbrăca și cu câte straturi de seu de oaie te-ai da, mai devreme sau mai târziu o să ți se strecoare în piele, în papuci, o să-ți mustească o vreme între degetele de la picioare înainte ca să îți subțieze epiderma, apoi să o transforme încet în rană și simultan, alergarea în chin. O tortură lentă, precisă și sistematică, cu fiecare pas, cu zeci de mii de pași.

 

Tibi_ep5_4

Mansarda lui Tibi e luminată. Aveam să aflu ceva mai încolo că, săracul, se trezise brusc la 2 noaptea și rămăsese așa, treaz și nerăbdător, numărând orele, până spre dimineața zilei ăsteia pe care ai vrea să o uiți, dar nu se poate, fiindcă iată, odată cu lumina, ea năvălește peste noi mai implacabilă decât Ana lui Manole, cea pe care n-o putea opri nici o stihie în drumul ei spre zidul mănăstirii. Singura soluție e să te scuturi de ceasul rău, să te arunci în poveste orbește, să o iei în piept din plin, fără frică, fără emoții și îngrijorări inutile, ci să le lași să vină ele pe rând, una câte una, la ceas sortit. “Ați vrut un pic de dramă, se pare că azi o s-o avem din plin”, sunt primele cuvinte cu care mă întâmpină Tibi înainte să zică bună dimineața. De fapt, nici nu mai zice. Nu e încă ora șase și, cu fața numai zâmbet, deja se agită prin bucătărie gata îmbrăcat de alergare, cu tricoul negru inscripționat cu alb, parcă e un mire în dimineața nunții. E un pic caraghios cum ține pe antebraț coșul de nuiele plin cu tot felul de bucate și lichide, acoperite cu un ștergar apretat. Pare o Scufiță Roșie deghizată, numai mușchi, într-o formă de zile mari, care nici nu bagă de seamă masa roșie de afară lucind de apă în penumbra dimineții. Apar pe rând băieții. Zgribuliți, cu gecile strânse pe ei, ghicești pe fețele lor urme ale pliurilor pernelor. Vorbesc vrute și nevrute, un singur cuvânt pare interzis azi: ploaie. Vulpe se jură că mai încolo, cam după 10-11 vremea se mai deschide și noi îl credem pe cuvânt, doar o vreme a fost meteorolog. ‘Da’, oare cum să facem să îl încetinim pe omul ăsta, să nu plece așa de devreme?’ E întrebarea pe care și-o pune în gând fiecare, dar nimeni nu o rostește.

Tibi_ep5_5

Tibi toarnă meticulos cu o linguriță sare de mare în sticlele de suc, noi toți ceilalți ne învârtim în jurul cozii, e prea devreme și pentru băut cafea. Fără vorbe în plus, Boom, Ana, Ștefan și Alin dispar în trombă spre Budești, la împădurire, cu mașinile împroșcând bălțile de pe drum. Rico e plasat strategic sub fotoliul lui tanti Efti, în bucătărie, de unde vede tot ce mișcă. Numai că toți ne mișcăm lent, în reluare, ca niște zombies. Ziua arată ca o maioneză gata tăiată, nu știi de unde s-o apuci. Apoi, deodată, se face un vid mare și rotund ca un balon imens de săpun, de ai putea chiar să-l atingi, iar în vânzoleala popotei toți amuțim ca la comandă, părând niște străini în ceva sală de așteptare a unei gări fără nume, cu bilete pe trenuri diferite, cu destinații care nu au nici o legătură unele cu altele. Tibi se evaporă discret în camera lui, așa că îi scriu timid un sms: „io zic să nu te grăbești cu pornirea, prea plouă cu spume”. Nu trec decât câteva secunde și primesc acest răspuns: „egal cum e, la 9 e plecarea așa cum am stabilit. respectăm programul.” Cum ar zice înțeleptul nene Simi: „n-a fi altfel decât cum tre’ să fie”. În jur de ora 8, Tibi își începe programul de stretching în timp ce dă un interviu pentru TVR. E jovial, povestitor, parcă s-ar duce la mici și bere, nu la tăiere.

Tibi_ep5_6

Apoi vine delicioasa scenă cu sfârcurile. Flaviu s-a gândit și la asta, constat că e un fel de om-kit, care nu vorbește prea mult, dar în rucsacul căruia găsești aproape orice, sistematic organizat. Nip-Guard se numesc drăcoveniile de formă hexagonală, care se lipesc cu un adeziv peste sfârcurile ultramaratoniștilor, să le protejeze împotriva frecărilor permanente de tricou, astfel ca nu cumva acestea să devină, după o vreme, două răni simetrice. “Băieți, io cu Vulpe o tăiem pe Pârâul Poștei și ne regrupăm cu toții la șosea, da? Încetuț și cu treabă bună. Hai, c-o să fie interesant. Ce-i cu mutrele astea? No, acum rapid o poză de grup până arătăm bine și putem zâmbi, că vă spun eu că la sfârșit, dacă-l apucăm, o să arătăm toți ca dracu”. În drum, la ieșirea din Campus așteaptă o mică galerie de vecini, care aplaudă și strigă încurajări. Tanti Efti încearcă din răsputeri să nu plângă de emoție. Pe fața lui Tibi e ștampilată un soi de fericire extatică, inexplicabilă. S-a pornit și vântul, lapovița, acum e un frig umed, numai bun pentru băgat lemne pe foc și citit romane-fluviu la gura sobei. După îmbrățișări scurte și ferme, care nu lasă loc de prea multe sentimentalisme, cei doi o taie pe drumul presărat de bălți, ca printr-un tunel verde, străjuiți de crengile aplecate ale brazilor.

Nuanțe de frig

Și uite-așa, ,încetuț și cu treabă bună’ începe o aventură aproape imposibil de tradus în cuvinte, ceva care ar trebui trăit dacă s-ar vrea înțeles, fie măcar și un pic. Chiar și așa, simțită pe propria piele, experiența devine absolut personală, fiindcă oamenii procesează diferit stările de agregare prin care trec. De exemplu, vorbim despre frig, dar nu despre același pentru fiecare. Adică vorbim de nuanțe diferite de frig, suntem ca într-un bazar indian de senzații, unde negustorul prefiră cu delicatețe printre degete mătăsuri de culori și texturi diferite. Cuvintele își pierd brusc puterea, sunt limitate atunci când experiențele devin aproape exclusiv senzoriale. Unul e frigul-șoc atunci când ieși din mașină, de la căldură, altul e frigul-bătucit simțit în oase de țăranul cu șubă cocoțat pe stiva de lemne din căruță, iar altul e frigul-fierbinte, pe care Tibi nici nu-l mai simte, fiindcă iată, încins ca un trăpaș, acum își schimbă tricoul ud cu unul uscat, mușcând între timp dintr-o banană. Cât despre pantofii cei noi din Goretex aduși de Horațiu, ei bine, s-au făcut varză pe Pârâul (inundat al) Poștei după primii doi kilometri, fiindcă apa a intrat în ei pe sus, mustind călduț în ciorapi la fiecare pas. Echipa, deocamdată destul de debusolată, coboară Pasul Tihuța, Matei țopăie sus pe deal ca să aibă un unghi bun de filmare, iar Vulpe, rămas un pic în urmă, fuge ținând bicicleta cu mâna de ghidon, ca să se încălzească. Flaviu evident nu s-a trezit încă și lui Ștefan, de frig și emoție, i-au murit deja bateriile de la semnalizatoarele intermitente. Sunt îmbrăcați în culori cam închise, iar vestele reflectorizante or fi ele bune noaptea, dar acum nu ajută la mare lucru. Echipa nu e compactă și țipător de vizibilă așa cum visam noi în căldurica popotei, bun motiv pentru un scurt atac de panică. Orice aș face, nu pot scăpa de imaginea unui șofer de TIR cu capul aplecat să-și aprindă o țigară și care, după o curbă luată prea strâns observă mult prea târziu un grup de bicicliști strânși în jurul unui alergător de cursă lungă. E o imagine de coșmar, imposibil de alungat.

Tibi_ep5_9

Tibi_ep5_10

Bariera primilor 100 km

Trecem prin sate treze, sate ațipite, sate în care primarul a declarat Tristețea Interzisă, sate de pe Bârgaie, unde lumea e croită altfel decât la București sau la Cluj. O lume unde vaca e uneori mai importantă decât vecinul, unde ziua de târg bate orice sărbătoare națională și unde ce zice vicele sau șefu’ de post bate orice ar zice Parlamentul țării, cu sutele lui de membri adormiți cu tot. Pe la doișpe, în Prundu Bârgăului, echipa depășește o căruță mânată de un moș mergând cu calul la pas, spre târg. În lada căruței își ține cu greu echilibrul un porc mare și alb. Așteptăm după câteva sute de oi ca să treacă cu pași mărunți și blana săltată șoseaua națională în drumul lor spre pășune. Dintr-un ABC sătesc, un puști ronțăind o Eugenie se chiorăște pe geam la adunătura asta ciudat de colorată și grăbită mărșăluind în spațiul îngust dintre șosea și un șanț adânc de ciment. Două babe își fac cruci mici și iuți, privind înfricate, doar cu coada ochiului, pe după năfrămi, la grupul colorat în mișcare, iar un domn onorabil, în costum și cu cravată, mirosind probabil a aftershave amestecat cu vodcă își schimbă greutatea de pe un picior pe altul, făcând lipsit de convingere, autostopul.

Tibi_ep5_11

Ploaia se oprește miraculos, temperatura urcă la 8 grade plus, se fac periodic pauze de hidratare, schimbat ciorapi, tricouri și săpat după bunătăți din coșul de Scufiță Roșie din portbagajul mașinii mele trasă pe dreapta, cu avariile pornite. Rafale răzlețe de vânt se joacă cu norii, care se scutură ba de grindină, ba de dușuri scurte de ploaie măruntă. Vremea a devenit un câine înfrigurat, fără stăpân, cu blana plină de scaieți, visând soarele. Din când în când, Tibi se pune pe locul mortului și stă un pic la căldură ronțăind ceva, bând, privind departe. Nu se aude decât șuieratul ventilatorului. Nu-i nimic de vorbit, ci doar de făcut fiecare ce a fost chemat să facă. Noi, toți cei din echipă, suntem umbrele celui care aleargă. La fel ca încercarea frustrantă de a descrie frigul, cuvintele nu prea mai fac doi bani. Cum ar zice Ecleziastul: ‘E vreme de tăcut și fugit, nu de povestit’.

 

“Așadar, conform planului prestabilit, Tibi a fugit și a tot fugit, iar cei care s-au pornit să îl însoțească au stat lipiți de el cu credincioșie, iar lor li s-au adăugat tot felul de prieteni, unii dintre ei necunoscuți, ba pedalând, ba alergând diverse distanțe.” Cam așa s-ar putea rezuma întreaga zi, cu mici sincope: pauze de hidratare, clipe dureroase cu bășici în tălpi, momente inexplicabile de bucurie sau râs isteric, compulsiv. Pe drum, feluriți prieteni strigând încurajări pe după garduri sau cu pancarte pe marginea drumului, un grup ici, unul colo, oameni aplaudând, reporteri de la obscure posturi tv locale, ciupind un interviu mic, superficial, la fel de meschin ca statul lor de plată. Microfoane cu burete și reporterițe fardate, pe tocuri, au fost trimise pe teren să scoată ceva din subiect, să-l facă de se poate mai senzațional: “Și, cum de v-a venit ideea? Pentru ce cauză alergați? Credeți că veți reuși?” Între aceste pete răzlețe de lumină și culoare, doar drumul, singurătatea alergătorului care își ascultă cu atenție corpul, încearcând să detecteze ce și pe unde îl mai doare, ce trebuie să schimbe și când, ce ar fi bine să mai mănânce și cât. O gașcă surpriză așteaptă la ieșirea din Bistrița, toți voluntarii-plantatori veniți în autobuze aproape de Beclean chiuind și aplaudând și tot așa până ziua a început să se îngâne cu noaptea, undeva nu departe de Dej. Atunci începe foiala camioanelor ce transportă ilegal lemne brăzdând șoselele unei țări părând fără stăpân, fără legi, fără acte de proveniență, fără rușine, sâmbăta seara, așa cum probabil se face de ani buni, doar că noi suntem atenți la altceva. Doar în Comuna Reteag număr trecând 12 bucăți, cu remorcă, apoi mă plictisesc. Ne întoarcem la oile noastre.

Tibi_ep5_12

Tibi_ep5_13

Cel mai important e faptul că Tibi a spart bariera kilometrului 100. Marele greu de-abia acum vine. Trupei, care a rulat deja vreo trei alergători invitați, i se adăugă un însoțitor longilin și jovial autointitulat Mârțoaga de Trail. Apoi un altul poreclit Tarzan. Problema e că acești așa numiți paceri-însoțitori care au menirea de a ține un ritm stabil sunt cu toții contaminați de un entuziasm mai mare decât ar trebui, fapt pentru care ritmul alergării, în loc să fie lent și constant, crește pe nesimțite. Problema e că pacerii intră și părăsesc jocul când poftesc, Tibi însă nu poate face asta și deja începe să simtă primele semne ale epuizării. Face pauze mai dese, tace mai adânc, neliniștea lui e aproape palpabilă. Așezat în portbagajul mașinii, cu un prosop pe umeri, mușcă dintr-un sendvici cu somon ca dintr-o bucată de burete, cu privirea goală, complet lipsit de entuziasm, doar din obligația morală de a nu muri de foame. Ca pe o hartă, pe chipul lui sunt trecute marcaje de durere, de oboseală extremă, de lehamite. Nu prea mai zâmbește, nici măcar strâmb, pare un boxer adunat în colțul lui după un knock-down, întrebându-se dacă mai apucă gongul reprizei următoare.

Tibi_ep5_14

Tibi_ep5_15

Primele rateuri și cauzele lor

A fost evident încă din Prundu Bârgăului că această combinație de nerăbdare, entuziasm și energie pozitivă nu va duce, tehnic vorbind, la nimic bun. Nu s-a găsit nimeni suficient de lucid și puternic ca să încetinească acest galop, să calculeze riguros timpul și ritmul alergării. Din păcate, echipa a avut tot timpul nevoie de un încetinitor, doar că el nu și-a găsit locul și nimeni nu i-a simțit atunci nici măcar lipsa, toate aceste iluminări vor veni abia la final, odată cu mintea cea de pe urmă. Poate doar Alin, fratele cel mare, singurul de care mai ascultă uneori catârul de Tibi ar fi putut să o facă, doar că el acum așteaptă în Dej să se lipească de echipă ca alergător, nu ca manager de echipă. Pe lista greșelilor de nerepetat, primită ulterior de la Tibi prin email, aceasta cu graba a fost numărul unu. “Condiția esențială e să nu mă opresc, să nu fac vreo pauză prea lungă, nici măcar înainte de startul maratonului, fiindcă asta o să-mi fie fatală, mă tem că n-o să mai pot porni.” Aceasta a fost a doua și ea a fost consecința primei greșeli, deoarece în mijlocul nopții, undeva dincolo de Gherla, am realizat cu toții că suntem victime căzute pradă timpului, că ritmul e prea alert și că o să ajungem la start cu aproape 3 ore mai devreme decât ar trebui. Ritmul mult prea susținut al primilor 100 de kilometri ne-a condamnat așadar la o pauză obligatorie nedorită, una ce s-a dovedit a fi aproape fatală: Han Km 17, nu departe de Cluj. Dar încă suntem departe de acel loc, la han nuntașii sunt încă verticali, cu sacourile la purtător, fac conversație înțepând cu precizie bulete de cașcaval, iar rimelul doamnelor înfășurate în rochii strâmte ca mumiile în fâșii de pânze îmbălsămate încă nu li s-a lățit pe obraji în urma dansurilor turbate pe muzică de anii ‘80, cum ar fi Bambolero, Like a Virgin și alte hituri de mare angajament. Distracția abia începe în această noapte ce se anunță mai lungă decât o zi de post negru, negru.

Tibi_ep5_16

Film Matei Pleșa
Interviu / foto / text Voicu Bojan

Va urma (ultimul episod)

CONTACT