215km. Povestea unei alergări (4)

Episodul 4. Liniștea de dinaintea furtunii.

Visul lui Tibi

„Visam ceva, nu mai știu ce, dar țin minte că era în sfârșit o dimineață însorită. Simțeam cum lumina filtrată printre gene avea o culoare roșiatică. De obicei, când îmi sună alarma se pornește radioul, care e pus pe Kiss FM. Eram semitreaz, mă întindeam și încercam să îmi dau seama cum îmi simțeam corpul după alergarea de cu o zi înainte: ce mă mai doare și pe unde, când deodată, îmi aud numele pomenit la radio. Băi, deci mă trezesc instantaneu, ca și cum mi-ar fi turnat careva o găleată de apă rece în cap. Sar în tălpi, ascult mai departe: ‘Tibi Ușeriu va alerga peste 200 de kilometri încercând să strângă fonduri pentru cauza tinerilor cu insuficiență renală cronică, dependenți de dializă…’ No, abia atunci, în dimineața aia, am realizat în ce m-am băgat și am simțit că gluma se îngroașă. Mi s-a făcut așa, un gol în stomac, apoi m-a apucat un val de căldură amestecată cu nerăbdare să plec odată, să se termine. Presiunea din capul meu era deja prea mare, la fel și nerăbdarea, iar asta nu era prea bine, știam. Urma o săptămână în care trebuia să dorm, să mă odihnesc și să mă îngraș. Da, așa cum auzi, să mă îngraș cu bună știință vreo două, trei kile. Să stau și să cuget. Așa-i filmul, că altfel risc să mor pe drum, tre’ să am de unde slăbi ceva.”

Emanuel

Mălai cu lapte, 3.80 lei, ce chestie. Nu credeam că o să prind ziua în care prăjitura preferată a bunicii mele va fi de vânzare în magazin. Mă chiorăsc la ea siderat în timp ce mă întreb în sinea mea dacă și după ce oare o să mă recunoască Emanuel Ungureanu. Vorbiserăm doar la telefon, iar acum ne-am dat întâlnire în centru, aici lângă mălaiul ăsta cu lapte din care tocmai mușc, încercând să ghicesc în textura lui gustul copilăriei. Ne vedem ca eu să-i povestesc despre Tibi, iar el să-mi povestească despre Asociația Claudia Safta, cea pe care a înființat-o cu scopul de a susține cauza tinerilor cu probleme renale cronice. “Auzi, eu cred că ceea ce îi leagă pe copiii mei de alergarea lui Tibi e ideea de drum. Deși ei nu pot alerga, se află mereu pe drum, fac de trei ori pe săptămână naveta până la dializă și înapoi. Anul trecut am pierdut doi membri fiindcă un tir a lovit ambulanța care îi aducea de la Cluj. Apoi au mai murit doi, cumva neașteptat. În fiecare an, așteptăm taberele noastre cu emoție, fiindcă totul e o constantă luptă, o numărătoare care poate ieși sau bine sau prost. Tibi se va afla și el pe drumul lui înspre noi, mă gândesc că ar fi frumos să-l întâmpinăm pe stadion. Tu ce crezi, o să reziste așa o distanță? Noi ce ar trebui să facem? Oare ar veni la o întâlnire să-i cunoască pe copii? Pe tineri de fapt, că majoritatea nu mai sunt demult copii…”

Emanuel e profesor de istorie și jurnalist. Povestește rar și așezat de parcă ne știm de mult, mă asaltează cu întrebări la care nu am răspuns, îmi înșiră în cel mai firesc mod povești de o imensă tristețe, pe care mintea mi le blochează imediat, fiindcă nu le poate procesa nici dimensiunile, nici adâncimile. Apoi se luminează când își amintește cum a fost anul trecut în tabăra de la mare și la final îmi spune pe scurt povestea Paulei, cea pe care a adus-o la Cluj, de la Tulcea. Terminase doar zece clase, era deprimată și cam lipsită de speranță, iar acum face un master, are un tonus fantastic de pozitiv și pe deasupra, mai are și un prieten, pe Cristi, tot din asociație. “Da, cu ea trebuie să te vezi neapărat, o să înțelegi atunci mai bine prin ce trec acești oameni, o să înțelegi ce luptători admirabili sunt de fapt, cât de puternici deși nu par, cum se agață de viață cu fiecare fibră. Mie personal îmi dau niște lecții extraordinare. Zilele astea Paula are o operație, așa că ar fi bine să o suni luni.”

Tibi_ep4_1

Paula

“Cum urci așa pe Calea Turzii, chiar înainte de benzinărie e un drum care o ia la dreapta, acolo mă găsești, lângă centrul de dializă. Nu, n-o să te lase medicul să fotografiezi înăuntru, nici vorbă. Mergem la o cafea și povestim, am azi un pic de timp”. Paula Partnoi e acolo, în drum, îmbrăcată cu un pulover roșu și părul blond prins în coadă. Nimic nu trădează că tocmai a ieșit de la o lungă ședință de dializă, pare o fată perfect sănătoasă, veselă și pusă pe povestit. Ea bea un capuccino, eu în doze mici, un latte. Între noi, povestea ei, a celor din asociație, drumul de la accidentul din Mahmudia și ședințele de dializă de la Cluj, reinvenția, apoi visurile de viitor. În poveste se amestecă necazuri cronice, istorii ale unor operații cărora le-a pierdut șirul cu mici victorii personale și speranțe. O ascult și, făcându-mă tot mai mic în fotoliu, îmi dau seama că noi, oamenii sănătoși, ne bucurăm de prea multe lucruri primite de-a gata, ca și cum ni s-ar cuveni. Tot aranjez la un șervețel, încercând să îl pun perfect paralel cu marginea mesei. Iar Paula îmi povestește cu un ușor accent de sud despre școala ei, transplanturi, prieteni, părinți, frați, excesul de potasiu din organism, gânduri care îi trec prin minte când stă întinsă la ședințele de dializă, amintiri despre cum organizează împreună cu prietenii ei evenimentul ‘Moș Crăciun secret’ și despre cum visează ca, după ce termină masterul la Asistență Socială, să-i vină cumva o idee prin care asociația să se autosusțină financiar. Îmi spune apoi istoria bolii ei, o istorie în care se amestescă un șir de ghinioane absurde începând de la un șofer de camion care nu a putut evita un copil alunecat în zăpadă și terminând cu un sistem medical defectuos, malpraxis și peripluri nesfârșite prin spitale, sperând într-o vindecare ce se amână mereu.

 

„Problema cu dializa seamănă cu povestea aceea în care, odată cu apa, arunci și copilul din copaie. Adică prin tot acest proces de filtrare a toxinelor din sânge are loc şi eliminarea vitaminelor şi proteinelor, iar bolnavul cu imunitatea scăzută este expus infecţiilor, trombozelor, hipertensiunii sau calcifierilor osoase. Iar cu transplantul nu se termină totul cu happy-end, așa cum cred mulți. De exemplu, chiar și la un transplant reușit, riscul de cancer crește de 100 de ori. Ca speranță de viață mie mi-au dat cu mărinimie vreo 7 ani, dar uite, au trecut deja 12. Medicina a mai evoluat între timp, aparatura s-a sofisticat. Ceea ce vrea să facă Tibi pentru ca să ne ajute pe noi mi se pare jos pălăria, e admirabil că cineva care nu are nici o treabă cu această afecțiune se poate gândi la alții, făcând ceea ce-i place lui cel mai mult să facă, adică să alerge. Îmi amintesc că în anii trecuți, la mare, băieții noștri mai jucau fotbal, dar acum nu mai aleargă nimeni, degradarea progresează lent, iar la unii se accentuează vizibil de la un an la altul. Trăim mereu într-o teamă amestecată cu optimism, dar bine măcar că trăim, nu?”

Tibi_ep4_2

Tanti Efti (lucrând prin seră)

“Vai, da’ am niște emoții cu Tibi al meu… Cum să fugi atâta amar de drum? Numai să-l țină Dumnezeu sănătos, să nu cumva să dea vreo mașină peste ei, de-asta mă tem cel mai rău. No, acuma e drept că până la Bistrița am mers și eu odată pe jos, dar asta era demult. Eram numai o copilă mică și slăbuță când m-or trimis părinții la târg. Nu erau mașini pe atunci numai așa, când și când, erau mai mult care de-alea cu roți de lemn, trase de boi. Îmi aduc aminte că mi-am pus frumos papucii într-o trăistuță și desculță am mers tot drumul. D-apoi atunci nu erau papuci ca acuma, pe toate gardurile. Am făcut trei ore jumate până acolo, da țin minte că înapoi mi-a fost tare greu, am făcut mai mult de cinci ceasuri, moartă de obosită am ajuns acasă. Tot desculță am venit, doar nu era să-mi stric papucii de oraș și sărbători. Erau vremuri grele alea, am trăit cam rău, dar am trăit. Și n-am avut ce face, a trebuit să fim fericiți, așa cum era.”

Tibi_ep4_3

Flaviu

“Sincer, sunt aici ca să mă răzbun un pic pe Tibi ăsta, am motivele mele. Tu nu știi ce mi-a făcut astă primăvară cu Via Maria Theresia, nu-i așa? No, bine, îți spun. M-a chemat să testăm traseul de bike, numai că acolo era ditamai muntele, nu era nici un traseu, decât poate doar în capul lui. Asta era înainte ca să fie ceva amenajat pe-acolo și tot ce se vedeau era niște vechi tranșee și așa, ca o tăietură prin vegetație, care mergea cam pe curbă de nivel. Cam trei sferturi din toți nenorociții ăia de 42 de km am cărat în spate sau am împins la bicicletă prin jnepeni, pe bolovani, pe cărări nedesțelenite. El era cu caloriferul ăla verde al lui, că aia nu e bicicletă. Se distra căzând de pe cărare prin jnepeniș și ieșind în patru labe, tot zgâriat. Am făcut o zi întreagă, ne-am întors noaptea, eu așa obosit n-am fost în viața mea, fiindcă mental nu fusesem deloc pregătit pentru ce am îndurat. Credeam că facem o tură și gata, dar a fost un chin absolut fiecare kilometru. Țin minte că periodic îl întrebam: “Și unde zici tu că e drumul pe unde încăpea caleașca vieții, în care se zgâlțâia regina verificând granițele Imperiului Austro-Ungar?” El râdea. Acum a venit momentul să râd eu. Vreau să-l asist în tura asta nebunească a lui ca să-l văd îndeaproape cum suferă, numai așa o să mă consider răzbunat. Marea mea problemă e că mi-e frică să nu adorm din mers, nu sunt prieten deloc cu nesomnul, nu am habar cum o să rezist pedalând așa de încet mai bine de 24 de ore, parcă văd că o să mai și înghețăm de frig. Noroc că am stratul ăsta adipos, orice fac nu pot scăpa de el. Odată am pedalat peste 100 de km într-o zi și n-am slăbit nici măcar un kil, cred că e și o chestie genetică. Și recunosc, rar și cu măsură, îmi plac costițele la grătar, dacă tot întrebi. Și uneori, nu refuz un pahar de vin bun. Sunt și eu om.”

Tibi_ep4_4

Provizii și program de îngrășare

Mai sunt câteva zile până la start și parcă plutește ceva în aer, ca fuioarele de puf de plop primăvara. Ceva diafan, ușor și lipsit de consistență despre care nici măcat nu te poți lămuri dacă îți place sau nu. Antrenamentele s-au încheiat: alergări interminabile pe vreme mizerabilă, alergări scurte și intense, sus-jos pe dealuri abrupte prin zăpadă viscolită, pe șosea scăldat în jeturi de apă de camioane și tiruri, dietă strictă, probe de cântar, calcule de calorii și planuri precise legate de echipament, alimente, lichide etc. Și să nu uit ce am eu de pus în mașina de asistență: suc de ghimbir cu lămâie de la Horia, pungi de gheață, o cutie de bomboane Rafaello, pâine integrală și batoane energizante cu praf de moringa din Nigeria, făcute cu mânuța lui de prietenul meu Linel, după o rețetă secretă, pe care ar vrea să o patenteze cândva. Toate aceste pregătiri nasc un soi de neastâmpăr, de febră a plecării. Ei și chiar atunci, în cel mai neprielnic moment cu putință, ți se cere ceva aproape imposibil: să te relaxezi, să ai răbdare, să îți păstrezi calmul.

Nerăbdarea lui Tibi mi se transmite și îmi pare total nefiresc cum stăm noi acum, în penumbră, la Camino, mâncând paste cu trufe. Sub o lampă cu abajur, cu fața lui bronzată doar pe jumătate luminată, Tibi se uită pierdut cu ochii în farfurie, mai determinat ca niciodată să pună kilele alea lipsă pe el. Îmbrăcat în blugi și într-o cămașă în carouri zâmbește șugubăț, într-o parte: “De o săptămână mă fâțâi așa ca un ginerică, ba la masaj, ba la înot, prin restaurante bune. Azi am fost cu Moldoveanu la înot și saună. Am trecut pe la Cluj Arena și iar m-au apucat emoțiile la gândul că poate o să ratez startul la maraton fiindcă pățesc ceva pe drum. Ți-am zis? La ultimul antrenament pe asfalt am călcat greșit și aproape am căzut în șanț. Am crezut că e mai ușor ca pe dealuri, dar asfaltul e nașpa rău, e pur și simplu neprietenos. Trebuie să-ți adaptezi stilul de alergare la el, să caști ochii, altfel te termină. Io nu știu cum o să fie noaptea, așa cam după kilometrul 100. O să fie haram, parcă văd.”

Tibi_ep4_5

Anduranță da, dar câtă?

E interesant cum percep oamenii o astfel de alergare de anduranță atunci când Tibi le povestește ce are de gând să facă. În mare, ei se împart în trei categorii: Prima aparține scepticilor, celor veșnic bombănitori și încruntați, descurajatorilor de profesie care zic: “Ești un kamikaze, prostia asta trage a sinucidere, o să mori pe drum ca un câine, lovit de un șofer neatent”. A doua categorie e cea a nesportivilor, a celor lipsiți de orice referință, cei pentru care 215 km e cam totuna cu un semimaraton de 21,5 km: “Păi, de ce nu? Dacă ții tu neapărat, sigur că o să reușești, dă-i nainte, cale bătută. Ah, și nu uita să-ți ai niște apă la tine”. În fine, a treia categorie e cea a alergătorilor, a realiștilor, a celor care au cât de cât habar cam ce efort implică un astfel de angajament. Ei sunt cei mai echilibrați: “Va fi greu de tot, dar nu imposibil. Contează cum te-ai pregătit, cum stai mental, ce echipă de susținere ai, cum dozezi efortul și hidratarea, cum e vremea etc.” Din păcate, nu se anunță vreme prea bună vineri la plecarea de la Tășuleasa: ploaie, instabilitate, frig. Tibi împinge ora plecării tot mai spre dimineață. Cu un an înainte zicea de ora 3 după-masa, cu câteva luni în urmă a pomenit ceva de prânz. Acum cică ar porni pe la 10, ca să fie sigur că ajunge la startul maratonului. Psihic vorbind, pe mine mă termină ideea că după 173 de km și mai bine de 24 de ore de alergat omul ăsta, care o să fie mai mult mort decât viu, o să ajungă nu la vreun finiș, ci la un start, dar mă abțin să zic ceva.

Tibi_ep4_6

“Măi, deci nu mai rezist, îmi trec foarte greu zilele astea… De îngrășat m-am îngrășat cât trebuie. M-am săturat și de masaj și de plimbări cu mașina pe la oraș, acuma chiar că-s ca un cal turbat ținut prea mult în grajd, abia aștept să pornesc. M-am tot uitat pe net și tot ce am găsit de pe la noi e un singur tip care a făcut 160 km fără oprire. N-am aflat de nimeni care să fi alergat peste 200. Cine știe, poate nici măcar nu-i realist ce vreau. Oricum ar fi, de plecat plecăm, apoi vedem noi unde-ajungem, eu am încredere, limitele oricum nu ți le știi, trebuie să ți le afli. Asta-i o șansă să aflu ceva ce nu știam despre mine. Ne vedem joi atunci, vă așteptăm. Și să nu uiți de chestiile alea de care te-am rugat, da?” “Da, Tibi, stai liniștit, totul va fi bine”, zic pe un ton moale, total neconvingător, tot rotind în gol, de picior, paharul de vin alb pe masa de sticlă. Trecând prin el, lumina se descompune și lasă o dungă pe masă. Pare o șosea în miniatură, luminată de farurile unui camion, noaptea.

Fotografii/text: Voicu Bojan

Va urma

CONTACT