215km. Povestea unei alergări (3)

Episodul 3. Antrenament (ziua a doua)

Dimineață cu Dracula

Privesc de jur împrejur cu ochii mijiţi. Chiar şi cam fără păduri, în ciuda luminii proaste, peisajul rămâne minunat. Departe, în zare, se văd Munții Rodnei. Îmi aduc aminte cum odată, demult de tot, nu departe de campusul de unde tocmai vin, am adormit într-o noapte la foc lângă cabana unui prieten pe o muzică monotonă de drujbă ce răsuna undeva în fundal, semănând cu sunetul curselor de formula unu de duminica la tv, când mergi la masă la părinţi și moțăi lejer pe o canapea. Când ne-am trezit dimineaţa, am băgat de seamă că o halcă mare de pădure de pe dealul din faţa noastră era absentă la apel; fusese rasă complet şi gata transportată spre ceva gater.

Alin m-a dus odată cu Toyo spre Leşu, să-mi arate un loc unde unii au reuşit să bată un record, tăind aproape 30 de hectare într-o singură noapte. Ca să vedem limpede zona, a trebuit să urcăm destul de sus, pe un versant abrupt. Pe locul fostei păduri acum se vedeau tufe de zmeură răsărite printre cioturi retezate și șanțuri adânci de pământ galben prelins după ultimele ploi. Nu e de mirare că asociaţia pe care a fondat-o în urmă cu 14 ani şi-a construit o identitate născută din revolta generată de astfel de abuzuri, fiindcă le vede întâmplându-se în jurul lui în fiecare zi. E o luptă surdă, continuă, în teren, cu sfântă mânie, cu pământ sub unghii, cu mulți voluntari, cu determinare şi câteva sute de sape pe care le tot încarci şi le descarci din maşină la fiecare împădurire. Dar e o poveste reală, cu sens, pentru o cauză bună. Pare absurd să încerci cu nişte firavi de puieţi din care mulți nici măcar n-or să se prindă să baţi ritmul mediu de tăiere al pădurilor, un ritm care în România de azi a atins 3 hectare pe oră 24 din 24, dar măcar merită să îți propui. Seamănă pe undeva cu tentativa absurdă de a opri motorul unei drujbe recitând lângă ea dintr-un poem simbolist. Cheia poveștii stă în spiritul creat în jurul acestor acțiuni, în schimbarea profundă de mentalitate a unor voluntari care vor scrie istoria altfel, de acum încolo. Îmi aduce aminte de fotografia aceea iconică din Piaţa Tien An Men în care un om în cămaşă albă, cu plasele de cumpărături în mâini se pune în faţa unei coloane de tancuri şi nu se mişcă de acolo până când acestea nu se opresc. Numele lui nu se ştie nici azi, era un student chinez anonim, însă gestul lui s-a întipărit pe vecie în memoria colectivă.

Tibi_ep3_1

Deodată, mă cuprinde o stare de neliniște venind din spate, ca atunci când te simți privit: întorc capul şi cad din visare drept în absurdul inconfundabil al realităţii noastre româneşti: străjuit de doi tei golaşi, în faţa unui felinar cu trei braţe, lângă o pancartă cu ‘Bine aţi venit/ Welcome’, cu o mină de pastor protestant aflat la amvon înaintea unei biserici aproape goale într-o duminică ploioasă, strângând în mâini o carte mare cât o Biblie, mă priveşte ţintă statuia pământie a lui “Bram Stoker, 1847-1912, autorul romanului Dracula”. Lângă el, ditamani castelul, care e de fapt un hotel-restaurant iluminat noaptea în roşu, ca un stabiliment de moravuri ușoare, unde uneori portarul mai sperie turiştii făcând pe mortul-viu într-o cameră a groazei, contra unei taxe modeste. Mai încolo, o mănăstire de maici lângă care tronează o imensă cruce luminată (se zice că a costat peste două sute de mii de euro), menită să apere zona de intemperii. Între castel şi mănăstire, o fost pistă de bob comunistă abandonată, lângă care se întinde o pârtie de schi aparent nefuncţională. În spate, o salbă de tarabe cu obiecte kitsch, lângă care stă pudrat de ninsoare, un grătar pe care probabil, vara, se fac mici. O ţară în care plictiseala e complet interzisă, ţara mea, cea din care refuz să emigrez vreodată, fiindcă pe alocuri şi viaţa mea obscură şi uneori absurd de disfuncţională, seamănă perfect cu ea, se încadrează în peisaj, cum ar veni.

Cum să dai de zid

Parcurg înapoi pe jos cei 3 km binecunoscuţi ce despart şoseaua de campus, vântul mă bate din lateral-faţă, în buzunarul drept de la geacă strâng în pumnul înroşit de frig un şerveţel mototolit. Nu-l las, îl frec acolo, nu scot mâna nici mort, deşi ar trebui să-mi suflu nasul. Mai bine îl trag la intervale regulate, iată un avantaj de a umbla bătut de vânt, singur pe drum. Ultima chestie la care te poţi gândi e să alergi pe aşa o vreme. Dar am promis, iar fraţii ăştia nu sunt genul care să se răzgândească, dacă și-au pus ceva în cap. Tibi, deși a luat alergatul în serios abia în urmă cu 4 ani, are o listă întreagă de victime, pe care le-a corupt să se apuce de mișcare. Alin şi eu suntem două dintre ele. Unul câte unul, la început pe distanţe mici, mai mult în joacă, o seamă de oameni lărgesc acum cercul alergătorilor, la fel cum cresc cercurile concentrice în jurul unei pietricele aruncate într-un lac glaciar, limpede și liniștit. Ba chiar şi mai interesant, în cadrul Asociaţiei Tăşuleasa Social şi cu parteneriatul unei cunoscute bănci, Tibi a devenit acum responsabil cu organizarea unui eveniment sportiv de anvergură, împlinindu-şi astfel un vis mai vechi, visul purtând numele de Maratonul Via Maria Theresia. Pe un vechi drum grăniceresc din Munţii Călimani, datând din vremea Imperiului Austro-Ungar, transformat acum un an în traseu marcat, se organizează în luna august ediţia a doua a unui eveniment ce cuprinde bike ride, drumeţie, semi-maraton, maraton şi un ultramaraton de 80 de km. E aprilie şi sunt deja înscrişi peste 200 de oameni din 6 ţări. Când îl întrebi pe Tibi ceva despre Via MT, înainte să se apuce de povestit, faţa i se luminează şi zâmbeşte fermecător, ca e obicei, într-o parte. Parcă ar fi îndrăgostit.

 

Dacă Tibi ar fi zis vreodată: “Bă, graşilor, fumătorilor şi sendentarilor trebuie să alergaţi că altfel o să muriţi!” nu l-ar fi urmat nimeni niciodată. Cunosc personal vreo zece oameni care acum aleargă din cauza lui şi unii o fac tot mai bine, constant. Mihai Moldoveanu de exemplu, a început timid, dar într-un singur an a slăbit peste 10 kg, a tot mărit distanţele, a participat mai întâi la două semimaratoane, apoi la maratonul montan de la Aiud şi acum visează la ultramaratonul Via MT din 8 august. Eu nu mă număr printre cei care fac mari progrese, dar măcar am înţeles pentru prima dată în viaţă cum trebuie să alerg şi mai ales, de ce. Am priceput cum trebuie să păşesc, cum să ţin mâinile şi care e poziţia corectă a corpului. Am priceput cum să respir, ce înseamnă ritmul şi unde anume se ascunde plăcerea asta ascunsă a alergării, care, sincer vorbind, mă vizitează destul de rar. Am redescoperit însă bucuria copilărească de a parcurge distanţe relativ lungi pe dealuri şi prin păduri de obicei în dreapta lui Horia Belu, partenerul meu cel mai constant, un tip care are talentul de a mă ridica din hamac în mijlocul zilei şi de a mă pune pe fugă, printr-un simplu sms scris cu entuziasm.

Tibi_ep3_2

Şleahta de alergători corupţi de Tibi creşte organic, firesc şi discret, aşa cum şi trebuie dacă îşi doresc ca povestea lor să dureze, să nu fie doar un foc de paie. Am constatat că e destul să stai doar un pic în preajma lui, ca să te apuce o poftă misterioasă de-a o lua la fugă. Mai mereu e îmbrăcat sport, vorbeşte cu pasiune despre alimentaţie corectă, despre echipament, despre cărţi, despre alţi alergători care îl inspiră sau despre diverse tehnici de a pune un picior unul după altul pe pământ. Omul şi-a descoperit vocaţia, iar alergarea a devenit pentru el un mod de viaţă, cu toată asceza şi disciplina ei, nu e doar un moft practicat în funcţie de dispoziţie. El poate nu o ştie, dar cursa asta nebună de 215 km pe care şi-a propus-o, nu e deloc una solitară, ci e a tuturor acelora pe care, de-a lungul timpului, i-a încurajat să alerge şi care se identifică într-un fel sau altul cu ideea de a-ţi depăşi propriile limite, de a mai face 2, 3 km atunci când, epuizat fiind, în mintea ta o voce străină îţi urlă să te opreşti odată locului, să te pui jos pe prima bordură și să îți desfaci o bere.

Despre cum vine treaba cu acest punct mort psihic, de care la un moment dat te loveşti ca de un zid, descris admirabil de Haruki Murakami în “Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă”, mi-a povestit odată foarte plastic, Tibi: “Aşa, cam după kilometrul 80, ţi se pune un drăcuşor pe umăr şi începe să te frece la melodie cu întrebări: ‘E absurd, de ce faci asta? Nu-i aşa că eşti obosit? Hai, ai fugit destul, e timpul să te opreşti. N-are nici un sens, nu vezi că te dor toate? Iar o să-ţi numeri unghiile căzute din ciorapi.’ Singura soluţie de a-l trimite pe drăcuşor la plimbare e să-ţi aminteşti şi să-ţi repeţi ce te-a determinat iniţial să faci ceea ce faci. Uite, în cazul meu, o să mă gândesc la toţi aceşti copii bolnavi de rinichi care nu pot alerga şi se agaţă de viaţă cum pot. Am senzaţia că sunt responsabil pentru ei, nu aş vrea să-i dezamăgesc. O să mă mai gândesc la viaţa mea, la trecut, la amintiri care mă bântuie, la bucuria de a le lăsa pe toate în urmă prin simplul fapt că sunt sănătos și am libertatea să alerg. Ca de fiecare dată, o să reînvăţ să alerg corect, cu fiecare pas pe care îl fac. Asta dacă mintea nu-mi va juca feste, se mai întâmplă, am păţit asta pe Mont Blanc, cea mai criminală cursă a vieţii mele de până acum. Am fost de nu ştiu câte ori pe punctul să renunţ, iar spre final m-am târât de-a binelea, aveam senzaţia că nu mai sunt om. Drăcuşorul a avut şi el dreptatea lui: la final mi-am numărat 4 unghii căzute de la un picior şi 3 de la celălalt.”

Tibi_ep3_3

 

Iarna pe uliță

“No, haidaţi măi, odată, că îngheţ aici!” Alin, îmbrăcat bine, cu un fel de cagulă pe cap, face joc de gleznă în faţa popotei regimentului. Alături de Rico, Tibi bagă serii scurte de sprinturi pe platou, pe zăpadă pentru Matei, care tot vrea încă o dublă, ultima şi gata, hai încă o dată. În fine, pe la ora 9.30 ieşim pe poartă şi o vreme nu zice nimeni nimic, până dăm curba spre Poiana Rusu. Ne prefacem că nu băgăm de seamă vântul în rafale lovindu-ne drept în bot. Alin dictează ritmul şi o face bine – mărunt şi aşezat. Un om înfofolit în cojoc, cu o căciulă militară pe cap ne priveşte de pe capra unei căruţe cu un soi de dispreţ amestecat cu compătimire. Salută scurt din cap. Îmi place să cred că ştiu ce îşi zice în sinea lui, fiindcă odată, într-un sat transilvănean, l-am auzit pe un om strigându-i vecinului de peste gard, când pe uliţă trecea un grup compact de alergători: “Ni, mă şi la ăştia, n-au ce face pe frigul ăsta. Aşa-i dacă nu-s munciţi, nu le dă nimeni de lucru. Au chef de fugă lela pe coclauri. Îs ca şi caii iarna în grajd: prea hodiniţi”. O luăm pe drumul către Lunca Ilvei şi de cum intrăm în pădure, vântul dispare ca prin farmec. Un soare pieptănat de acele brazilor lasă dâre lungi de lumină pe drumul înzăpezit. “Atenţie la glezne, da? Călcaţi pe unde nu e bătută zăpada. Şi cu paşi mici, fără grabă”, zice Tibi. Tot el ştie exact şi când, pe nesimțite, tot povestind, am ajuns pe la kilometrul 5. Ne întoarcem, doar că acum alergăm uşor la deal. “Tehnic, e corect aşa: să o iei la început lejer, mai la vale, până se încălzesc tendoanele şi ligamentele, îţi găseşti ritmul respirației şi apoi închei cu partea mai grea.” Băieţii povestesc de una-alta, eu încerc să fac poze din mers, dar nu-mi prea iese. Încerc mici sprinturi înaintea lor, ca să-i prind venind înspre mine. Nu merge nici asta. În plus, aparatul refuză uneori să declanşeze, o fi ceva contact înțepenit din cauza frigului. Îmi vine să-l dau de pământ, dar altul n-am.

Tibi_ep3_4

Nici nu ştim cum am parcurs cam 11 km într-o oră şi iată-ne înapoi în tabăra de bază, la duş şi la micul dejun. Livia tocmai a gătit o ‚papă’ monumentală, cum ar veni omletă cu de toate – ardei, ciuperci, caş. Abia acum începe ziua şi începe cum trebuie. Pe un colţ de masă, Tibi ronţăie un pesmet cu unt de arahide, asezonat cu o salată timidă cu goji, nuci, avocado. Bea apă cu lămâie în care a pus un pic de sare de mare. Automatul de cafea pufăie, scoate aburi pe nări, e generos cu noi şi, datorită lui, credem cu tărie că viaţa e frumoasă şi merită să ne bucurăm din plin de ea, cu fiecare sorbitură. Ajuns în camera lui, Tibi vâră lemne pe foc și provocat de întrebări, povestește. Numerele de concurs de la diverse competiții stau lipite frumos pe perete, aranjate în ordine cronologică. Rastelul cu pantofi de sport și ordinea din camera lui trădează o fixație pentru pedanterie. Tacticos, se echipează, își leagă șireturile atent ca buclele să fie egale și cu regret pentru buștenii care pocnesc în foc, coborâm treptele înzăpezite. Iar noua zi de antrenament ia încet amploare, la fel ca o alergare inteligentă: lent mai întâi, în căutarea ritmului corect, cu atenție la estetica trupului în mișcare, la respirație, dozând energia și tot așa, departe, cât mai departe – pe șosea, prin pădure, către satul uitat de lume numit Ciosa, lăsând totul în urmă, prin lumina pâcloasă a unei ierni sătule de propria ei ceață.


Via Maria Theresia video teaser – Andrei Dăscălescu
Fotografii/Interviu – Voicu Bojan
Va urma

CONTACT