215km. Povestea unei alergări (2)

Episodul 2. Antrenament, prima zi.
Darul alergării

Lângă soba mare şi caldă din sala de mese Tibi povesteşte în timp ce întoarce pe toate feţele cutia cu geluri şi energizante trimisă de Horaţiu: “Împădurirea asta de la Sibiu m-a scos complet din ritm. Zilele de pregătire de dinainte, drumul, alimentaţia aiurea, plantarea. Acolo ne-a bătut un vânt aşa de rece şi de subţire că nu ştiai în ce vizuină să te bagi. De obicei, alerg dimineţile cu Alin distanţe mai scurte: până în 10, 12 km. Şi fără să forţăm, ca să putem şi povesti de-ale noastre. Apoi spre seara, când mă simt în zona maximă de energie, merg până înspre 30, 40 km. Încerc să mănânc seara puţin şi uşor, să mă culc devreme. E importantă disciplina şi mai ales, e important să-ţi cunoşti corpul, să ştii ce să-i dai, cât duce şi când. De exemplu, azi dimineaţă am încercat să alerg şi nu mi-a ieşit. Pur şi simplu nu era un moment bine ales. Mă dureau toate ca pe un bătrân: gambele, muşchii gâtului şi spatele, de a trebuit să mă opresc după vreo 6 km amărâţi. Chestiile astea mă îngrijorează, am nişte emoţii cu cursa asta nebună pe asfalt de uneori mi se face rău, mă ia cu valuri de căldură. Măcar dacă ştiam numai noi de ea, dar acum ştie tot satul, cu Facebookul vieţii cu tot. Şi Alin mă tot freacă la melodie: ‘Ce facem dacă te opreşti în Dej? Avem un plan B?’ Am o problemă cred: eu nu prea vreau să aud de nici un plan B, în general. La mine, ambiţia o ia uneori nu doar înaintea alergării, ci chiar înaintea raţiunii. Mama nu mi-a pus în traistă darul alergării cum îl au alţii, în schimb mi-a pus un soi de încăpăţânare de catâr. Trebuie să învăţ constant să alerg, muncesc fiecare kilometru, nu mi se dă nimic prin vreun talent secret. De-asta am nevoie de ambiţie, ea mă împinge mereu să fac următorul pas, să-mi depăşesc limitele, să văd oare în ce fel de zone necunoscute pot să ajung.”

Tibi_ep2_1

 

Tibi ridică privirea, tace şi se uită lung la mine. Mă simt cu musca pe căciulă aici. Fiindcă, într-un fel, în momentul în care am adăugat în ecuaţie cauza asociației care se ocupă de tinerii dependenţi de dializă şi am început campania derulată prin Fundaţia Comunitară din Cluj, totul a luat o altă turnură. Nu mai e vorba de un ultramaraton solitar, născut dintr-o idee poate prea îndrăzneaţă a cuiva curios să-şi testeze propriile limite, o alergare care s-ar putea termina prost oricând şi n-ar şti de asta decât vreo câţiva apropiaţi, ci deja e o poveste publică, se adună fonduri, curg like-uri, presiunea creşte cu fiecare post de Facebook de pe pagina lui Tibi. Ba mai rău, ca doi vulturi flămânzi, eu şi Matei am venit pentru 2 zile de la Cluj ca să ciugulim şi noi ceva din omul ăsta, să urmărim cum se antrenează, să construim strategia, să facem poze, să filmăm un mic documentar, să notăm tot ce e semnificativ, cu alte cuvinte, să facem deopotrivă jurnalism şi strângere de fonduri. Şi astfel, omul nu mai e un simplu om, el devine subiectul propriei lui poveşti în desfăşurare, o poveste despre care nimeni nu ştie cum se va termina – fericit sau înlăcrimat.

Totul se complică. E ca şi cum întorci arcul unui ceas mecanic pe care nu-l poţi opri când vrei, pierzi cumva controlul asupra timpului, fiindcă el merge înainte implacabil, face ce știe mai bine. Chestia asta te smereşte pe undeva, dar și face să-ți bubuie ceva pe la tâmple. Toţi cei angrenaţi în poveste suntem prinşi în pânza asta enervantă şi lipicioasă de păianjen, pe care noi înşine am ţesut-o cu bună ştiinţă, dintr-un fel de joacă, ca nişte copii proşti care se plictisesc pe malul gârlei, până unul sare cu ideea: ‚Hai, bă, să sărim de pe craca aia direct în apă’, fără să se gândească vreo clipă cât de groasă e craca, cât de adâncă e apa, cât de ușor își pot pierde viața şi trec astfel milimetric pe lângă moarte, fără să bănuiască nimic despre cohortele invizibile de îngeri păzitori fâlfâind cu disperare deasupra capetele lor bălaie, lucind în soarele unei vacanţe mari, fără început şi fără sfârşit.

Tibi_ep2_2

 

Popota regimentului

Lucrurile nu se pot termina decât fie foarte prost, fie foarte bine, nu prea este cale de mijloc. Cum ar zice nenea Simi, vecinul meu din Măguri în mare înţelepciunea sa: ‘Na fi altfel, decât cum a trebui să fie’. Păi ăsta nu e un răspuns, nene Simi! Sună a profeţie, a predestinare, a teologie, numai a ceva limpede nu. Cum ar veni, înainte se află doar drumul şi doar la capătul lui, privind înapoi peste umăr, vom putea afla cum a fost de fapt: bine sau rău. Şi pe drumul ăsta blestemat, întins şi periculos ca o viperă toropită la soare trebuie să alerge Tibi vreo 173 de km, bătut de vânt, măturat de tiruri, claxonat de nesimţiţi sau luat peste picior de săteni beţi prin sate obscure unde căsălăul portocaliu, cu două niveluri, termopane noi şi gard de inox, e aproape obligatoriu ori al primarului, ori al pădurarului. În ce dileală ne-am băgat cu toţii, în ce pariu prostesc! Emoţia lui Tibi mi se transferă acum, pe meritate, mie, pe şira spinării, unde se lipeşte rece, de-a lungul, ca un limax mare şi nemişcat, imposibil de dezlipit, se transferă exact așa cum muta tata o piesă de pe un câmp pe altul al tablei de șah, atunci când știa că face o mișcare bună: periculos de încet și silențios.

‚No, da’ nu veniţi la cină? Hai, că se răceşte!’ ne strigă Tanti Efti din uşa bucătăriei. În tăcere, cu mutre uşor vinovate, eu şi Matei încingem pită făcută în cuptor în sosul din tocana aia divină, privind cu compătimire spre farfuria lui Tibi unde se amestecă un fel de pesmeţi incolori, fără gluten, salată cu avocado, nuci şi frunze verzi, lângă care adastă nişte apetisante legume în tigaie. ‘Oare cum fuge omul ăsta 50 de km pe zi cu un asemenea meniu?’ asta e întrebarea nepusă care pluteşte în aer ca un balon plin cu aer cald prin anexa bucătăriei, poreclită astă vară când lucram la proiectul Via Maria Theresia, ‘popota regimentului’. În timp ce noi mestecăm în tăcere, Tibi desface un ou şi-i mănâncă doar albuşul. Gălbenuşul rămâne stingher şi golaş pe un şerveţel, ca o minge de cauciuc uitată vara, la soare, în mijlocul unei curți de ciment. O fi existând vreo explicaţie, cu siguranţă, pentru care Tibi mănâncă doar albuşul acelui ou, dar fomistul din mine se concentrează în continuare la tocană, mestescă cu conştiinciozitate şi lasă întrebarea nepusă. Totul pe lumea asta are o explicaţie a lui, dar şi mâine e o zi. Poate o să iasă soarele şi atunci vom celebra sosirea primăverii, uitând de povara explicaţiilor fără sfârşit. În camera noastră, în tăcere, Matei îşi organizează rucsacul cu scule, pune baterii la încărcat, pare foarte preocupat, aşa că fără prea multe vorbe, alunecăm în somn .

 

Cinci bucăţi maratoane

 

Deschid un juma’ de ochi. Mult deasupra capului meu trece în zbor planat un şoim, îl văd pe fereastra din tavan. Lumina are culoarea cenuşie a acelui şobolan mort de pe un trotuar din Mumbai, zăcând cu botul lipit de o ofrandă din flori galbene, pe care era să calc într-o dimineaţă atât de crudă, încât părea mai degrabă lăsarea nopții. De geam se lovesc în tăcere fulgi mărunţi, deci încă nu e primăvară. Am visat că alergam. Se făcea că eram pe dealul care urcă din Păşunea Rusu, spre şosea, unde chiar am alergat odată într-o dimineaţă perfectă de vară împreună cu Tibi şi Vulpe. Eram în spatele lor şi ţin minte paşii minusculi, perfect elastici, lipsiți de orice urmă de zgomot ai lui Tibi călcând pe vârfuri cărarea de iarbă. Mi-am amintit ce îmi spunea atunci: ‘La deal, nu uita, alergi cât mai mărunt, n-ai voie să behăi ca un ţap când ajungi în vârf, trebuie să monitorizezi pulsul şi respiraţia, să nu forţezi nimic, chiar dacă ticălosul de corp încearcă să te păcălească, să te facă să crezi că eşti tare, ai energie. E ca un joc de-a şoarecele şi pisica. Nu te lăsa tras în piept, tu controlezi alergarea, nu ea pe tine. Altfel, o să mori încet.’

Undeva în această stare letargică dintre vis şi trezie s-a strecurat un fel de coşmar. Paşi mici, respiraţie egală, control, da, dar totuși, 215 km? E mult să şi numeri până la 215. Îţi ia cam 2 minute, am cronometrat. În 215 km ai tot timpul din lume să mori încet nu doar o dată, ci de câteva ori. Pentru numele lui Dumnezeu, sunt 5 maratoane legate una de alta ca mărgelele pe o salbă! Oare câţi paşi or fi? Dacă în mers normal ai nevoie de vreo 1200 de paşi la un kilometru, cu alergatul iese o cifră ameţitoare sărind bine peste un sfert de milion de paşi. Oare ce se întâmplă cu corpul unui om supus la mecanica unui asemenea efort? Talpa piciorului drept desprinzându-se de asfalt, talpa piciorului stâng desprinzându-se de asfalt, clipa aceea pasageră de plutire în care corpul se saltă de la pământ, gravitaţia care-l aşază înapoi unde-i este locul, apoi gleznele, genunchii şi spatele preluând toată greutatea corpului înmulţită cu trei, vreo 225 de kg în cazul lui Tibi, apoi braţele mişcându-se alternativ şi din nou aceeaşi mişcare, repetându-se parcă la infinit. Da, la alergare ne vom gândi toată ziua, la nimic altceva, asta vom fotografia, filma, nota, scrie, mânca pe pâine, înfometaţi, ca pe tocana de oaie de aseară. Încet, chinuit, printre rafale de vânt, se crapă de ziuă, o zi așa de promițătoare încât ai vrea mai degrabă să o uiți.

Tibi_ep2_3

 

Ieşim de pe poarta campusului, o luăm în dreapta spre Pârâul Poştei, cel care dă în şoseaua naţională coborând din Pasul Tihuţa spre Valea Străjii. La prima bifurcaţie o luăm iar spre dreapta, iar Toyo ne saltă ca pe trei cartofi într-o găleată bălăngănită de un om beat. Sprijinit în trepied şi cu picioarele desfăcute, Matei încearcă să rămână lipit de bancheta laterală, în timp ce eu dau sistematic cu capul de geam încercând să fac poze. Concentrat, Tibi scrutează prin ochelarii de soare dimensiunea stratului viscolit de zăpadă. Ţine neapărat să ajungem într-un anume loc larg, de unde se văd munţii şi văile straturi, straturi. Trecem ca şi cu tancul prin nămeţi de peste un metru până când, la un moment dat, rămânem suspendaţi, nu mai putem face nimic, noroc cu cabestanul, care, legat de un brad, ne trage afară din încurcătură. Ne întoarcem, iar Matei filmează mai multe duble cu Tibi alergând pe drumul îngust străjuit de brazi, eu fotografiez cocoţat pe maşină. E limpede ca lumina zilei că alergarea pe o alee mirifică, albă, printre brazi, într-un mediu care îţi este familiar, nu e defel acelaşi lucru cu alergarea pe lângă camioane, căruţe şi biciclişti venind șerpuit de la Căminul cultural.

”Vedeţi casa aia mică din josul dealului? Acolo stăteau bunicii mei. No, acolo am copilărit eu până la 14 ani, eram vara un fel de slugă la oi şi vaci. Aşa era pe atunci, cum venea vacanţa erai luat şi pus într-o altă lume, cu alte treburi. Ştiu în zona asta toţi bolovanii, toate râpele, toate izvoarele, numele fiecărei culmi, ştiu unde erau păduri şi acum nu mai sunt. În alergările mele am dat nas în nas cu urşi, lupi, vulpi, iar câinii ciobăneşti acum toţi îmi ştiu de frică, după ce le-am mai dat cu spray de piper în nas, când mă fugăreau.”

Tibi_ep2_4

 

Gânduri negre

Ne mutăm pe şosea. E nasol, e o altă lume, deloc de poveste. Spaţiul e deschis, ameninţător. Eşti mai expus şi mai vulnerabil decât la examenul medical de la recrutarea în armata română comunistă și obligatorie, stând drepţi, în pielea goală, pe un cântar, în faţa comisiei. Maşinile care trec în viteză şuierându-ţi pe lângă ureche contribuie din plin la ridicarea nivelului de stres. Dacă e uscat, e rău – camioanele şi tirurile te învăluie într-un nor de praf, dacă e ud, ai parte de fiecare dată de un scurt duş rece, plus o pală de vânt, care te destabilizează. O maşină de protecţie cu avariile pornite, aflată în spatele plutonului, poate mai mult ar încurca şi mai ales, nu are voie să circule cu 10 km pe oră pe un drum naţional. Cum or să se adapteze bicicliştii la o viteză aşa de mică? Nu e nimic mai enervant decât să mergi pe bicicletă în ritm de babă. Or să îngheţe, e clar. Asta dacă n-o să-i spulbere după o curbă strânsă vreun şofer hăbăuc. În plus, se ştie – alergătorii de cursă lungă pot avea halucinaţii, mintea le joacă feste după un număr mare de kilometri. Ce ne facem dacă ne trezim că, la un moment dat în noapte, omul ăsta o ia razna pe contrasens? Sau cade într-un şanţ sau leşină? Gânduri de-astea negre, de părinte cu copii adolescenţi, îmi trec prin minte în timp conduc cu o mână pe volan şi cu cealaltă încerc să fotografiez, în timp ce Matei, legat cu o chingă, filmează atârnând periculos de mult afară, de pe geam. Asta mi-ar mai trebui – să-mi pice şi copilul ăsta de împrumut din mersul maşinii. Cine m-a pus să-l târăsc în povestea asta? Dar pe el, ce l-a apucat să înhăiteze cu un moş? Are mai puţin de jumătate din vârsta mea. Deodată, timpul parcă se dilată, scenele se tot repetă, ne schimbăm între noi la volan şi atârnăm pe afară ca rufele la uscat, mergând încet, cu avariile pornite. Sunetul lor ritmic devine încet echivalentul picăturii chinezeşti. Schimbăm decorul, tragem cadre cu diverse fundaluri, coborâm în vale, ne mutăm la Colibiţa, lângă lac, urcăm înapoi în Pasul Tihuţa şi o ținem aşa toată ziulica, până se lasă noaptea de-a binelea.

Tibi_ep2_5

 

Termometrul arată plus un grad, vântul bate în rafale şi ninge ba mărunt, ba cu fulgi mari, ba deloc. Tibi săracul, devenit acum subiect, aleargă imperturbabil, ca la manual: egal, curat, liniştit. Când îl văd îmbrăcat doar în pantaloni scurţi mi se face pielea de găină. E foarte răbdător cu noi, are un calm interior numai al lui, deşi ordinele noastre devin tot mai scurte şi mai enervante: ‘hai, aleargă pe urma de maşină, rămâi mai în spate, stai mai spre şanţ’, etc. Din când în când, sare din mers pe bancheta din spate gâfâind, îşi freacă mâinile roşii de frig, iar pe drumul de întoarcere acasă are mai are putere să glumească şi să facă conversaţie: “Cea mai naşpa chestie ar fi să vină primăvara brusc. Gândeşte-te că eu din noiembrie alerg pe frig, corpul meu e adaptat la temperaturi joase. Păi, dacă-i dă un plus 15-20 de grade, o să fiu complet terminat. Tipii care participă la maratonul nisipurilor din Sahara aleargă luni de zile pe bandă, în saună, ca să-şi adapteze corpul la temperaturi extreme. La noi am auzit de unul care se antrena pentru o cursă la Polul Nord într-o hală frigorifică din ceva abator mare, până au venit ăia de la Sanepid în control şi l-au găsit făcând slalom printre carcase de vite şi l-au dat afară. Serios, nu e deloc o glumă povestea asta cu temperatura la care te-ai antrenat. “

Tibi_ep2_6

 

Seara ne reunim cu gaşca venită de la împădurire, şi locul, aşa cum îl ştiu, prinde din nou viaţă. Sala de mese se animă, iar Livia, bucătăreasa de anduranţă, are în sfârşit pentru cine găti. Ea e obişnuită să facă mâncare frecvent pentru 50 de oameni, dar uneori, când sunt şi mai mulţi, o ajută fiicele ei, Gabi şi Roxi. Ne pregătim să mâncăm câţiva păstrăvi mari pescuiţi de Ştefan din lacul din Pădurea Pedagogică, care e de fapt un lac-şcoală, unde, într-un timp scurt, copiii care vizitează campusul, învaţă despre relaţia dintre apă, aer şi pământ poate mai mult decât la școală în toate lecţiile teoretice de ştiinţe ale naturii. Oamenii sunt evident obosiţi, se află deja la a patra împădurire a primăverii şi mai au două. Au coagulat energiile a mii de oameni deja şi un asemenea efort are un preţ mare pentru o echipă mică. “Frate, a ieşit totul bine, asta contează. Las’ că mâine dimineaţă, așa de pe la 9, alergăm un pic. Ne revenim noi, o să vezi”, zice Alin înainte de dispărea în noapte pe aleea care duce spre dormitorul lui.

Pe drumul de pământ de la baza Muntelui Tăşuleasa, farurile unui camion cu lemne desenează două linii paralele de lumină, săltând haotic prin beznă. Iar cortina acestei zile cenușii, ce încă de dimineață nu prevestise mare lucru, coboară ușor, lăsându-ne cu această ultimă imagine, mai încărcată de semnificații decât cele două remorci pline cu vreo 10m cubi de lemn furați din pădurile patriei, care nu mai aparțin, de fapt, nimănui. Vorba lui Armașu: “Țară mică, mese puține, chelneri soioși și note de plată suspecte”.


Fotografii/Interviu – Voicu Bojan
Film – Matei Pleşa
Va urma

CONTACT